Via Ferrata Sci Club 18
Sci Club 18, grad 5B, a fost ultimul traseu din programul nostru și care s-a nimerit a fi și cel mai greu. L-am ales pentru apropierea și retragerea foarte facile, care au fost la fix pentru a prinde zborul de seară către România.
Spre deosebire de restul de trasee pe care am fost până acum, acesta este mai nou amenajat, în 2009. Din ce am înțeles, stilul de amenajare din ultimii ani, da acestor trasee o dificultate mai mare ca cele vechi ce își au originea în anii ’60 – ’70 sau chiar mai devreme. Acum, că am și fost pe el, pot să confirm că așa este.
Deși același grad „pe hârtie”, cele noi sunt mai dificile și au un caracter mult mai sportiv, cum spun italienii: multe pasaje surplombate, pasaje verticale doar cu aderență pentru picioare și traversări expuse.
Apropierea
Plecarea spre traseu este chiar din Cortina d’Ampezzo, de unde se ia cabina Faloria un singur segment până la stația intermediară, Mandres. De aici am mai mers că 1h:05 până la intrarea în traseu pe o potecă semnalizată excesiv cu indicatoare de via ferrata pentru acest traseu. Așa cum era de așteptat și aici am prins oameni în fața noastră, la diverse stagii pe traseu. Am numărat vreo 8, dacă ține eu bine minte.
Traseul este foarte vertical, poate cel mai vertical pe care am fost în Dolomiți: are 650m D+ la sub 1km ruta în sine, deci o urcare continuuă.
Traseul
Încă de la intrare se începe tare: vertical și prize puține. Ne-a luat cam tare de nici n-am apucat să ne dezmeticim. Deja cam simțeam oboseala musculară acumulată în ultima săptămână și părea că înaintăm mai încet că de obicei. Noroc că după primi 30-50m de traseu, am ajuns la un mic prag unde ne-am mai odihnit puțin.
A urmat apoi un horn lat și destul de facil după care iar am ajuns la o brână ce mergea spre dreapta. De aici iar a început un pasaj mai tare, cu o traversare pe față verticală șlefuită unde a și trebuit să ocolim un mic colț de stâncă. Chiar în dreptul acestuia sunt și trepte metalice.
A urmat o succesiune de pasaje verticale care iau sfârșit pe o față înclinată cu multe smocuri de iarbă. Apoi am avut iar un pasaj mai tare, caracterizat de o urcare oblic-dreapta surplombată, lucru confirmat și de concentrarea Ioanei, în poză 🙂 .
În continuare avem o brână cu cablu care se poate folosi ca mâna curentă. De aici începe ultima urcare verticală a traseului, un pasaj interminabil și susținut care are la pornire un fel de diedru interesant. Peisajul este complementat de cabina care pare că îți trece fix pe deasupra căpățânii, de zici că poți să bați palma cu oamenii din ea. Secțiunea aceasta are multe trepte metalice, însă nu e loc de relaxare, terenul fiind aproape vertical.
După această secțiune susținută se ajunge într-un fel de șa care pe noi ne-a păcălit crezând că e finalul traseului. Ei bine, de aici se mai continuă pe niște pasaje simpluțe, unde nu am mai asigurat. Cu toate astea, ultima urcare oblic-stânga, care duce pe platou, vrea să ne arate că traseul „nu se dă bătut” până la ultimul pas. Fiind un fel de horn în care pare că intri cu totul, dar nu intri de fapt, trebuie să stai aplecat spre stânga ca să nu dai cu capul de partea de sus. Mi s-a părut foarte interesant.
Am ajuns sus în 2h:15, cu toate că am simțit ca fiind mai mult, probabil din cauza oboselii. În tot cazul, traseul este unul foarte antrenant și spectaculos ca pasaje și ne-am bucurat că am venit pe el. Îl recomand pentru parcurgere, însă nu neapărat ca primul traseu din program. Nici ca ultimul, cum am fost noi, deci undeva mai pe la mijloc 🙂 .
Retragerea
Finalul este la 30-50m de Rifugio Faloria (2123m) de la care se poate lua și cabina înapoi spre Cortina d’Ampezzo. Alternativ se poate coborî pe poteca turistică 212 până la stația de cabină Mandres de unde se urmează altă potecă turistică până în Cortina. Pentru că noi eram la limită cu timpul și ne simțeam cam obosiți după acest traseu pe care l-am subestimat din punct de vedere dificultate, am hotărât să luăm cabina.
Cifre:
- Grad: 5B
- Lungime cablu: 400m
- Approach: 1h:05
- Timp pe traseu: 2h:15
- Retragere: cu cabina
Notă de final
Așa am încheiat o săptămână plină de via ferrata în care am ajuns prin unele din cele mai spectaculoase locuri Dolomiți, cu toate că sunt convins că mai sunt o grămadă de alte zone de explorat, cel puțin la fel de frumoase. A fost o săptămână în care am plecat cu așteptări mici față de vreme și în care parcă am reușit să ne sincronizăm cu ploaia nesperat de bine.
Pentru mine, Dolomiții au rămas ca una din cele mai frumoase zone montane prin care am fost până acum. Oamenii sunt foarte prietenoși, iar serviciile de mâncare și cazare sunt mai ieftine ca în Alpii francezi, deși la aceeași calitate. Este o zona must go pentru iubitorii de munte, indiferent de sportul practicat și de anotimp.
Comments are closed here.