Via ferrata Mesules, a doua parcurgere

La mai bine de 4 ani de când am fost prima oară pe Mesules, pe 15 august anul acesta, am revenit pe traseu. Motivele au fost două: ne-a rămas în cap ca un traseu foarte frumos pe care voiam să-l mai repetăm și se afla aproape de Plan de Gralba, locul în care eram cazați. De asemenea, ziua a aceea a fost a doua zi cu prognoza meteo clară pentru întreaga ei durata. Prima zi a fost cea cu via ferrata Eterna Birgata Cadore. În rest nu prea am mai avut zile pline de vreme bună.

De la de prima parcurgere și până acum știam că traseul fusese reechipat în 2022. Am aflat asta anul trecut când, într-o zi cam ploioasă, am făcut cu copiii o plimbare până la baza traseului și am observat cablul nou. Acest lucru ni s-a confirmat la parcurgerea aceasta când, într-o zonă a traseului, am găsit-o și o placă informativă cu reechiparea din 2022.

Accesul

Am pornit, ca și data trecută, din spatele hotelului Maria Flora pe poteca foarte bine conturată din stânga lui. De data asta am făcut un timp mai bun până la baza traseului: 27 de minute, față de 40. Total diferit față de prima parcurgere, când am întâlnit doar o echipă sus, pe terasa glaciară, acum aveam vreo 14 -15 oameni în fața noastră, chiar pe secțiunea de început a traseului.

Traseul

Poate că o fi fost de la cablul nou, de la faptul că am mers a doua oară sau pentru că pur și simplu am devenit mult mai obișnuiți cu genul ăsta de teren, acum am parcurs tot traseul fără să ne asigurăm. Nu am făcut asta ca să impresionam restul de participanți, ci pur și simplu ne-am simțit în siguranță și control. Stânca este foarte compactă, solidă și cu prize de mâini și de picioare suficiente ceea ce a fost suficient ca să folosim cablul doar cu o mână, iar cu restul de membre să ne cățărăm.

În hornul din prima parte a traseului este acum cablu (pe stânga, cum urcăm), ceea ce face parcurgerea lui mult mai ușoară pentru cine se simte intimidat de hornuri. Noi am mers fără cablu, la ramonaj, ca data trecută. Este foarte frumos acest pasaj mai ales că partea finală traversează o mare fisură formată între perete și o mare placă de stâncă (stabilă) care, după părerea mea, este pasajul „semnătură” a traseului.

Ieșirea din aceasta zonă duce într-o foarte îngustă terasă, loc în care se afla și placa ce marchează anul / momentul reechiparii traseului. De aici urmează un diedru foarte, foarte frumos, îngust și pe alocuri incomod, înalt de vreo 30 – 35 m. Aici a fost locul unde am prins buluceală.

Diedrul se termină pe o platformă mică și foarte aeriană pe care încape doar o persoană. Priveliștea de aici este „luătoare” de respirație dacă am traduce mot à mot breath taking-ul englezesc. Urmează apoi o urcare verticală cu pasaje susținute, dar presărată și cu mici locuri de odihnă.

De aici in sus, traseul își pierde din înclinație și prin urmare și din dificultate. Chiar cu câteva segmente înainte de finalul cablului am depășit și ultima echipă de 4 persoane, ce părea a fi una cu ghid. Am terminat de parcurs acest prim segment de cablu în 56 de minute, față de 1h:30 la prima parcurgere.

Urmează apoi o potecă ce urcă pe terasa glaciară și care duce spre cea de-a doua secțiune de cablu. Marcajul mi s-a părut mult mai bun ca data trecută. De la finalul primului cablu și până la baza celui de al doilea ne-a luat 45 de minute.

Această a doua secțiune de traseu este ușoară, însă interesantă în continuare, și ne-a luat 26 de minute ca să ajungem în creastă.

Retragerea

La parcurgerea anterioară am mers pe o variantă mai lungă de retragere, poate cea mai lungă, pentru că era și cea mai clară din punct de vedere a navigării. Acum însă, când am ajuns în dreptul vârfului Piz Miara (2946 m), am văzut în fața noastră o echipă de vreo 4 – 5 oameni care se pregătea să o ia pe ruta mai directă de coborâre (dreapta, cum veneam noi sau SE) care merge printr-un fel de vale îngustă și abruptă. Citisem despre varianta asta în ghid, dar nu era recomandată pentru că avea o secțiune mai sketchy de descățărat care nu era echipată cu cablu.

Până în dreptul vârfului Piz Miara, locul de unde am început coborârea, am facut 31 de minute. Această variantă de coborâre ajunge tot în ruta pe care am fost prima oară, pe Val Lasties, însă tăind o mare parte din bucla respectivă, așa cum se vede în schița de mai jos.

Văzându-i pe oamenii ăstia țintiți să meargă pe aici și încă alți câțiva oameni mai jos, în vale, am zis să încercăm și noi pe principiul „că or ști ei ceva de merg cu toții așa de hotărâți”. Alegerea s-a dovedit a fi bună într-un final. Pasajul problematic de descățărare este acum o mică via ferrata, cel mai probabil echipată odată cu refacerea traseului în 2022, ceea ce îl facem mult mai ușor de navigat. Fără cablu pe el ar fi fost atât dificil de găsit linia de coborare, cât și puțin riscant pe alocuri. Nu e ceva imposibil, dar cu siguranță lua mai mult timp și mai multă energie să-l cobori.

Dacă tot am luat o rută nouă de coborâre, ne-am propus să terminăm tura la restaurantul Pian Schiaveneis unde aveam și o stație de autobuz. Data trecută am ales să urcăm spre Pasul Sela unde am avut mașina parcată. Toată coborârea, de sub Piz Miara și până în Pian Schiaveneis ne-a luat 1h:23, timp în care am coborât 5 km cu 1037 m D-.

Tot traseul ne-a luat de data asta 4h:26, față de 7h:50. Cu această variantă de retragere am scăzut și distanța totală (acum traseul a înregistrat 10.22 km, față de 12.5 km), dar și diferență de nivel (am urcat 763 m D+ în loc de 870 m D+, iar pe coborâre a rămas la fel: 1100 m D-).

Concluzii

Traseul ne-a plăcut la fel de mult ca și prima oară. Este frumos, n-ai ce spune ! Cu varianta nou echipată de retragere devine chiar și o opțiune pentru o jumătate de zi, când vremea poate nu e bună sau vrei să mai combini cu altă activitate. Rămâne să venim și cu copiii pe el.