Trekking rapid de iarnă pe Creasta Bucşoiului

Vara am tot fost pe creasta Bucşoiului. Şi în concurs, la 7500, şi în extra-concurs. Cu excepţia părţii de început, unde este foarte multă boschetăreală, traseul este unul chiar frumos şi spectaculos pentru un traseu turistic marcat. De-alungul timpului mai multă lume mi-a recomandat să-l încerc şi pe timp de iarnă, ultima oară chiar Croco. Aşa că l-am încercat şi mi-a plăcut.

Sâmbătă am plecat din Bucureşti la 6 fără ceva şi la 8 fără ceva eram Gura Diham, de unde am şi intrat pe traseu. Afară era destul de cald, cam 4 grade la ora aia. La nici jumătate de oră după ce începusem să merg, am simţit că mă roade bocancul drept la călcâi. Mă opresc, dau jos sosesta şi îmi confirm senzaţia. Aveam o mică băşică. Nu ştiu cum naiba, că am mai mers cu bocancii ăştia zeci de ore (ca să nu zic sute). În fine. Singura explicaţie pe care o am este că am avut şosete prea groase, am transpirat şi aşa am facilitat frecarea de bocanc. Am decis să strâng din dinţi şi să continui.

La urcare

Am ajuns la Prepeleac cam în 2 ore sau mai puţin. De aici am intrat în boschetăreala de care ziceam. Culmea e că am prins nişte urme de coborâre care m-au mai ajutat să mă orientez puţin. Oricum e mult mai bine acum cu zăpadă faţă de cum arată vara. E mai clar totuşi pe unde să mergi şi nici nu eşti înghiţit de vegetaţie 🙂 . Am reuşit să urc pe vâlcel mai lat direct în sus, spre creastă. Zăpadă a fost foarte, foarte proastă pe aici şi mă afundam constant până la sold. Am luptat să urc. La finalul lui am ajuns practic la primul lanţ (parcă) care marchează începutul traversării în stânga, pe la baza crestei. Pe aici zăpada era deja mai puţină şi se vedea şi poteca de vară pe alocuri. Nici pe cele două urcări spre Bucşoiu nu era prea multă zăpadă. Pe Bucşoiu, doar noroi 🙂 . Până aici făcusem 3h:40.

De pe Bucşoiu se vedea foarte frumos creasta ce leagă vârful de vârful Omu. Şi pe ea a fost super mişto. Am prins zăpadă încă tărişoară, cu toate că soarele era pe ea, aşa că am reuşit să cobor destul de repede. Am mers mai uşurel doar pe o porţiune de creastă fără zăpadă şi pe o traversare. Cu toate astea am făcut 37 de minute până la Omu. Un timp bun chiar şi pentru vară 🙂 . Aici m-am întâlnit doar cu 2 tipi şi un copil care urmau să coboare pe valea Morarului. Am stat puţin de vorbă şi am continuat spre Valea Albă.

Pe la Omu era ceva zăpadă şi urmele duceau spre vârful Bucura şi de acolo coborau direct spre şaua cu valea Ialomiţei. Am mers şi eu tot pe ele. După şaua Ialomiţa zăpada a cam dispărut şi aşa am mers până la intrarea pe Valea Albă. Chiar aproape de această m-am întâlnit cu un turist, îmbrăcat ca de oraş, care mă întreba cât mai e până la cruce. Să ne înţelegem: el mergea spre cabana Omu, deci opus crucii. Era foarte contrariat de ce nu ajunge la cruce dacă merge pe marcaj cruce roşie. I-am explicat eu că unerori marcajele merg din punctul A în B, ca şi acum, şi întâmplarea face că această Cruce pe care o căuta e doar în punctul A şi că el mergea în B. În fine, destul de greu l-am lămurit 🙂 .

Coborârea pe Valea Albă

La intrarea în Valea Albă nu era zăpadă, dar cu toate astea mi-am pus colţarii. Am început să cobor la beţe, mergând destul de repede. Zăpada era suficient de moale încât să îţi faci urme în ea şi suficient de tare ca să nu intri mai mult de gleznă. Mai sus de prima săritoare (cum coborî) m-am întâlnit cu un grup de 4-5 oameni care urcau. Erau cu căşti, pioleti şi mergeau în şir indian. I-am văzut că au cam schimbat priviri când m-au văzut mai „neregulamentar” (fără cască şi piolet) şi mai mergeam şi repede. La săritoarea Cârnului am prins câţiva metri de gheaţă, dar am putut să-i ocolesc mai prin dreapta, pe nişte mici brâne.

Până la Verdeaţă am făcut 34 de minute. De aici mi-am dat jos colţarii şi am continuat pe pământ. De la bornă am luat-o spre traseul triunghi roşu ce merge spre Mălăeşti. La intersecţia cu traseul valea Cerbului am coborât spre Gura Diham, luând scurtătura din 7500. Aşa că într-o oră, de când plecasem de la Verdeaţă, eram deja la maşină, la Gura Diham. Tot traseul mi-a luat 7h:25, am „strâns” 22km cu 2000m D+. Picioarele mele nu erau prea OK la final având în vedere că am forjat băşicile alea de la începutul traseului încă vreo 7 ore 🙂 . Si pe faţă mă arsesem super tare de la soare. Cu toate aceste neajunsuri, mi-a plăcut. E drăguţ şi stilul asta de fast trekking de iarnă, la colţari.