Trekking post lockdown în Moeciu

Abia în a doua săptămână de ridicare a lockdown-ului de coronavirus am ajuns la munte. De fapt în Moeciu. A fost ideea mea. Voiam să văd cum arată traseul de EcoMaratahon (acum EcoRun) la un ritm mai lent decât cel de concurs. Traseul este foarte prietenos atât ca teren, cât și ca urcări/coborâri ceea înseamnă că este un bun candidat pentru re-acomodarea de mers pe munte. Zona frumoasă și pitorească a mai fost încă un factor care a stat la baza deciziei, cu atât mai mult cu cât Ioana nu fusese niciodată pe aici. Cu noi au mai venit și Lorena cu Ștefan care nici ei nu fuseseră la pas prin zona asta. Deci doar câștiguri pentru toată lumea 🙂 .

M-am gândit să mergem pe bucla 3 a concursului pentru că din Poiana Guțanu puteam face o extensie de traseu, fie spre șaua Strunga, fie spre refugiul Bătrâna. Aveam ceva dubii dacă o să putem parcurge întreg parcursul traseului fără obstacole. Poteca parcurge multe fânețe delimitate de garduri care, pe timpul concursului sunt scoase așa încât să nu fie cursa cu obstacole. Atunci când nu e concurs, toate gardurile sunt puse pe poziții și animalele pasc pașnice și fericite pe pajiștile lor.

Chiar de la primul gard am dat peste un om, proprietarul terenului, care ne-a cam făcut observație că ce căutăm pe acolo, că toți care trec lasă gardul deschis și că îi ies animalele și tot așa. După ce și-a vărsat puțin amarul, ne-a lăsat să trecem mai departe spunându-ne că de acum nu o să mai lase pe nimeni și că o să pună câini în dreptul potecii pentru a descuraja orice încercare de traversare.

Următorul punct era la hotelul Mistral. Până aici am continuat pe poteca conturată destul de clar și am mai traversat cel puțin 10 garduri. Devenise o rutină să tragem lemnul, să trecem și să-l punem la loc. Până și animalele care pășteau pe acolo cred că ne-au apreciat în sufletul lor pentru consecvența și grija noastră de a pune la loc fiecare lemn din gard.

La hotelul Mistral erau peste 10 mașini parcate și, cum aveam să aflăm în orele următoare, toți șoferii lor erau pe poteca de Șaua Strunga. Noi am ajuns în Poiana Guțanu cam în 3h de la pornire, moment în care am stabilit cu toții că vrem să continuăm și spre Șaua Strunga, atât „cât se poate”. Cred că am mai înaintat încă 3km pe potecă, până la momentul când carcasele Ioanei, Lorenei și a lui Ștefan au început să dea semne de uzură, iar ei au semnalat faptul că ar fi înțelept să ne întoarcem. Zis și făcut. Deja eram pe la km 12 și 4h:45 de mers.

Și uite așa început partea mai chinuitoare pentru ei, mai ales că pe coborâre se accentuează durerile de genunchi, glezne, cvadriceps etc. Parcă nici frumusețea peisajului nu mai putea compensa durerea musculară. Ca experiența senzorială să fie completă, zona de final a buclei 3 are niște coborâri destul de abrupte lucru care n-a picat prea bine pentru camarazii mei de drum :)) .

Și uite așa am ajuns la final în 8h:20 parcurgând 22km și 1000m D+. Destul de mult pentru o prima tură de re-acomodare ! Acum parcă îmi pare și rău că nu am insistat mai mult să facem tura mai scurtă, pentru că toți în afară de mine au ajuns destul de rablagiți la final, dar totuși bucuroși că au făcut traseul. Acest lucru este consemnat și în pozele de final în care toți zâmbesc 🙂 .