Trekking pe Valea Horoabei cu copiii

Weekend-ul trecut am avut doar duminica la dispoziție pentru o activitate sportivă și ne-am gândit să ne folosim fisa pentru o tură de trekking. Fereastra de vreme bună era până în jur de ora 15 așa că ne doream un traseu mai scurtuț, dar care să fi avut și niște pasaje interesante ca să-l facă mai atractiv pentru copii. Ei se cam plictisesc dacă este vorba de mers doar pe potecă.

Trecând prin revistă posibilitățile, mi-am adus aminte de canionul / valea Horoabei pe care mai fusesem de câteva ori, ultima oară chiar într-un început de iunie (ca acum), cu Ioana. Cum între timp tot discutam cu Croco și Doina despre ce am putea face în ziua de duminică, le-am spus și lor de varianta Horoabe și au venit cu noi în cele din urmă.

Față de acum 4 ani de zile, s-a înmulțit considerabil numărul tarabelor care vând mancare și alte mici porcării pe drumul spre peșteră. Arată ca un mic bazar total nepotrivit în peisajul ăsta montan.

Față de dățile trecute, acum am găsit traseul mult mai uscat, ceea ce a făcut parcurgerea lui mult mai ușoară. Tot acum m-am lamurit și ce înseamnă izbuc și ponor, ambele cuvinte reprezentând niște puncte ale traseului marcate cu tăblițe indicatoare.

Izbucul este un loc în care apa izvorăște cu presiune din pământ, în timp ce ponorul este acel loc unde apa (un izvor sau orice fir de apă) intră subteran. Deci sunt 2 termeni cu înțelesuri opuse pe care i-am întâlnit de mai multe ori de-a lungul timpului, dar nu mi s-au fixat în căpățână.

Pentru că le povestisem copiiilor că pe acest traseu ne-am întâlnit în trecut și cu urși, au trecut prin diverse stări în timpul plimbării, începând cu teamă (să nu apară din nou), curiozitate (dar poate apare, totuși) până la dezamăgire (când, la final de canion, ursul încă nu apăruse). Țin minte că m-am amuzat când Alisa mă întreba „dar de ce nu ne-am intalnit cu ursul, nu ziceai că sunt pe aici ?”, de parcă puteam să stabilim o întâlnire cu el :)) .

Spre deosebire de restul de parcurgeri, acum ne-am decis să facem stânga (spre Drumul Grănicerilor) atunci când am terminat porțiunea de canion, în zona de gol alpin unde se află bifurcația nu foarte clară de poteci. Din acest punct am urmat practic linear direcția refugiului din Șaua Strunga mergând paralel cu Drumul Grănicerilor, însă mai jos de acesta. La un moment dat am dat de un fel de potecă, dar în general am mers de-a dreptul prin iarbă.

Chiar când am ajuns pe culmea care dă în valea ce coboară din Strunga spre Padina, a început să tune din ce în ce mai des. La scurt timp după ce am început coborârea (era deja ora 16), a pornit și ploaia care ne-a ținut 20-30 de minute cât ne-a luat să ajungem la mașină. Bine că a plouat încetișor și că ne-am mișcat repede că, imediat ce am intrat în mașină, a început să plouă serios.

Așa am terminat traseul în 4h:16 care de data asta a avut 10 km cu 500 m D+/-. Copiilor le-a plăcut zona de canion și cred ca i-a surprins puțin ploaia de final pentru că e prima oară când chiar îi prinde pe munte. A fost o zi frumoasă în care am simțit pentru puțin timp și frigul înainte de a ne întoarce în București la 36 de grade.