Trekking de iarnă pe creasta Pietrei Craiului

Îmi era dor, și îmi este continuare, să mai merg la munte pe trasee mai tehnice: o vale, o creastă, o atenție. Iarna asta, cel puțin până acum, am practicat doar alergare montană. Așa că pentru weekend-ul ce a trecut am întrebat în stânga și în dreapta care și cum ce planuri are. Toată lumea mergea la ski. Bun așa, deci trebuia să fac ceva solo. Mi-am propus segmentul nordic din creasta Piatra Craiului. Prognoza se arată așa și așa, dar am zis să merg la fața locului și să văd ce iese.

Ajung la fața locului și ce să vezi ? Nimic ! Piatra Craiului nici nu se vedea de jos, așa de încețoșat era. Încă nu eram dezamăgit și nici descumpănit că pe ceață am tot mers. De data asta mi-am zis să merg până la cabana Curmătura și să văd și acolo cum arată situația. În drum spre cabană am prins și câteva raze de soare, intrezărindu-mi astfel speranța că odată ieșit pe creastă, voi fi deasupra plafonului de nori.

Până la vf. Turnu am făcut 2h:34, dar aveam să constat că e irelevant. Ceața pe creastă era mult mai densă decât părea de jos și nu se vedea nici urmă de soare. Pe lângă asta, părea foarte multă zăpadă. Noroc de niște urme. Am zis să continui cu planul meu atâta timp cât puteam.

Urcarea spre vf. Padina Popii s-a dovedit a fi dificilă. Urmele fuseseră acoperite de zăpadă și mă afundam până la șold pe alocuri, iar în rest până la genunchi. Ajuns pe vârf, am avut și o scurtă problemă de orientare din cauza cetei. Nu mai știam în ce sens al crestei să merg, asta pentru că eu n-am ajuns fix pe potecă pe vârf, ci l-am ocolit cumva. M-am lămurit rapid. Doar că vizibilitatea scădea deja la 10m și nici repere de stâncă nu prea aveam mereu fiind multă zăpadă.

Am continuat. Zona de după vârf, era presărată cu destul de multe cornișe, chiar dacă nu mari. Din cauza ceței, nu prea îmi dădeam seama de conformația terenului și de multe ori călcam în gol. Am avut senzație de white out de vreo două ori. Am ținut matematic creasta, deși era cam greu, mergând pe porțiuni înguste.

La vreo 30 de minute de Padina Popii am ajuns la o zona a crestei ce arăta că o lamă. Varianta safe era să merg pe ea. Traseul de vară o lua pe E (stânga) însă zăpada nu mă inspira deloc pe acolo, mai ales că era o traversare de vreo 20 – 30m. După ce am evaluat situația, am zis să mă retrag. Era prea riscant să mă duc singur pe acolo. Mai ales că în ritmul asta, deja nu credeam că ajung în timp util la vf. La Om, pe unde mă puteam retrage cât de cât safe. Coborârea de la vf. Ascuțit nu mă tenta, mai ales pe zăpada asta foarte inconsistentă și nefixată care pe alocuri avea plăci de vânt sau pulver.

Așa că m-a întors la Padina Popii și, de acolo, am luat drumul Lehman spre Curmătura. În 25 de minute am fost la cabană. Pe coborârea asta am prins urme de mici avalanșe pe fiecare traversare. Păreau a fi de câteva zile vechime.

La cabană nu am stat, deși aș fi vrut să beau un ceai. Erau zeci de persoane înăuntru. Următorul punct era vf. Piatra Mică. Mi-am zis să mai urc și aici, dacă tot nu am făcut traseul inițial. Și pe Piatra Mică era la fel de ceață, evident. M-am și întâlnit cu două fete care coborau. Pe una din ele o știam de la escaladă. Până pe vârf, de la cabană, am făcut cam 1 ora parcă.

De aici în jos, nimic spectaculos doar că, pe măsură ce coboram, era din ce în ce mai cald. Am ajuns la Botorog, unde lăsasem mașina, în 6h:56 de la start. Am făcut 15km și am acumulat 1900m D+. Ca scule am avut la mine colțari, un piolet light și bețe de trekking.