Abordarea unui traseu de escaladă la stâncă

Trebuie să recunosc că până acum câțiva ani eram puțin în eroare cu modul în care abordam traseele de escaladă la stâncă. Aveam și atunci un proces, dar mult simplificat față de versiunea actuală și poate cu așteptări mai mari de reușită. Eram la modul că încercam traseul de câteva ori la modul general și, dacă nu-mi ieșea, pe lângă faptul că mă ofticam, mai și renunțam la el.

După ce am interacționat cu cățărători mult mai buni și mai bine pregatiti ca mine și după ce m-am mai documentat, mi-am dat seama că pentru a reuși să faci un traseu de escaladă care este la nivelul maxim al gradului tău, trebuie să ai un proces (mai) clar care să te ajute în acest demers.

Prin „a face” un traseu mă refer la parcurgerea cap de coardă, fără tras de bucle, fără căzături sau stat în coardă. Adică parcurgere rotpunkt / redpoint. Prin „maximul gradului” mă refer fie la un grad spre care tinzi, un grad imediat peste nivelul actual al tău, sau unul pe care l-ai mai repetat o dată sau de două ori.

Procesul ăsta nu implică doar lucruri pe care le faci la fața locului, la traseu, ci de multe ori și lucruri pe care le faci ulterior, la antrenament. Sunt unele trasee pentru care trebuie să incluzi niște chestii specifice în antrenament așa încât să se adapteze corpul și creierul la specificul lui, fie că vorbim de tipuri de prize sau de mișcări.

O vedere simplificată în 3 pași a procesului ar fi așa: echipare, lucru și șut / send.

Echiparea și curățarea traseului

În ce privește echiparea, scopul meu în acest moment este să pun bucle cât mai eficient și, dacă se poate, cât mai multe de jos, cu bățul. La această primă parcurgere nu încerc să leg traseul, ci doar să-mi dau seama unde crux-ul traseului și să încerc niște mișcări. Aici se acceptă, ba chiar se încurajează trasul de bucle, de coardă, de tot ce se poate ca să facă treaba cât mai ușoară.

Dacă traseul este mai puțin umblat sau zona este de așa natură că se formează rapid mușchi și licheni, atunci traseul mai trebuie și curățat. De obicei încerc să-i dau o curățare inițială la prima urcare când pun și buclele ca să fac două lucruri odată.

Sunt anumite faleze unde există deja bucle puse pe traseu. În acest caz, ai mai puțină treabă și recomandarea ar fi ca la plecare să ai tot atâtea bucle cu câte ai venit 🙂 . Dacă traseul a mai fost parcurs de curând, atunci e foarte posibil să nu ai nimic de curățat.

Lucrul traseului

Asta este etapa cu durata cea mai mare și o etapă în care unii rămân „prinși” chiar și cu anii, dacă traseul este foarte greu sau fereastra de vreme pentru a-l face este foarte mică. Acest pas se împarte la rândul lui în mai multe etape: planul pentru pași, identificarea pozitiilor de odihnă, a pozițiilor de asigurare și planul final.

Identificare beta pentru crux/crux-uri

Asta înseamnă să-ți dai seama cum să rezolvi pașii cei mai dificili ai traseului. De cele mai multe ori fac aceste încercări în manșă: fie dintr-o buclă de mai sus sau din top, dacă permite traseul. Ideea este să ții cont și cât de pompat ajungi în pas: uneori chiar dacă iese pasul izolat, el poate să nu mai iasă când vii de jos, direct 🙂 .

Unul din cele mai importante lucruri de făcut în acest moment este să iți marchezi prizele de mâini și picioare. Ultimul lucru care vrei să ți se întâmple în pas este să ratezi o priză de picior sau una de mână atunci când ești în „focul” luptei. Chiar dacă vrei să te bazezi pe memoria vizuală, ceea ce un lucru foarte bun, uneori sau de cele mai multe ori, riști să te încurci.

Apropo de preconcepții, inițial credeam că a marca prize este cumva o trișare sau cel puțin ceva ce nu ar trebui făcut. Nu știu de unde a încolțit ideea, dar așa era. Oricine se va uita 2-3 minute la un film cu cățărători profesioniști și nu numai (Ghisolfi, Ondra, Sharma, Schubert etc) care lucrează un traseu, va vedea că ele arată ca o adevărată hartă.

Identificare zonelor de odihnă și legare pași

Odată rezolvată problema crux-ului / crux-urilor mai trebuie cățărat și restul traseului. Nu o dată mi s-a întâmplat să mă focusez mult pe pașii grei și să dau mai puțină atenție restului de traseu. Așa m-am încurcat, de exemplu, la finalul traseului Stil Mafiot (7b/7b+, Gura Dobrogei, Eldorado). Tocmai de aceea trebuie făcut un plan și pentru zonele aparent ușoare sau clare ale traseului și repetate mișcările.

Alt lucru care schimbă destul de mult dinamica traseului este asiguratul în sine. Atunci când lucrezi în manșă niște pași, poți omite (sau cel puțin mie mi se întâmplă) secvența de asigurat bucla/buclele. Pare simplă treaba, dar asiguratul pe un traseu la limita mănâncă energie. O decizie poate fi ca bucla din pas să nu o asiguri deloc. Sau poate să o prelungești așa încât să o asiguri dintr-o poziție mai bună, de mai jos.

Oricât de lung sau scurt ar fi traseul, ideal este sa iti găsești o zonă/poziție de odihnă. De preferat ar fi ca odihna să vină sau să existe înainte de pas. Important este să scuturi mâinile de câteva ori, să îți reglezi respirația și să repeți mental secvența de pași din crux.

Planul final

Înainte de șut, trebuie să ai un plan funcțional și testat. Un test simplu ca să îți dai seama dacă planul e clar sau nu, este atunci cand ajungi sa „cațeri” tot traseul în minte. Dacă știi exact ordinea în care miști mâinile și picioarele și prizele aferente, atunci poți spune că știi planul. Dacă pe anumite zone ale traseului ești pe modul „lasă că improvizez” atunci, planul nu e gata. Uneori merge și așa, dar de cele mai multe ori, nu merge.

Prin urmare, nu trebuie să existe ezitări de genul: cum asigur bucla 3, unde pun piciorul când țin mâinile pe rigletele alea tăioase, cum asigur topul etc. Totul trebuie să fie clar, prizele marcate și toate mișcările făcute în prealabil. Atunci când nu este clar, apare ezitarea, stai mai mult pe mișcări și strângi mai tare de prize, te pompezi și cazi.

Șut/send attempt

Ăsta e momentul în care ești gata să faci traseul, să-l „trimiți” dacă e să traducem din engleză. Uneori traseul iese de la prima încercare, alte ori din a zecea sau din a 4 luna și încercarea nr. 45. Totul depinde de factorii de mai sus, inclusiv de condițiile traseului: cât e de uscat, umed, cum bate vântul sau cum nu bate vântul etc.

Între încercări încerc să stau minim 15-20 de minute, dar nu mai mult de 45-50 că altfel simt că mi se răcesc mușchii și pierd momentul.

Dacă traseul iese, atunci totul se termină cu bine. Dacă nu iese, trebuie să îți dai seama de ce: condițiile nu sunt bune, esti prea obosit, nu e clar planul, nu poți face anumite mișcări în mod consecvent etc. În funcție de dorința de a face acel traseu, de timpul și de energia pe care vrei să le investești îți „poți lua niște teme pentru acasă” ca să le lucrezi în antrenament.

Așa am făcut eu cu Brujeria (7b/7b+) pentru care am început să includ antrenamente de placă în program și mișcări specifice la spray wall.

Antrenamentul specific

Pentru situația în care mișcările sunt incomode sau nu le poti face, atunci poți încerca sa le reproduci pe un spray wall la o sală de escaladă. Apoi trebuie repetate de mai multe ori până când ți se obișnuiește creierul cu ele.

Pentru cazul în care poți face toate mișcările, dar nu le poți lega pe cele din partea de final, poate fi și o lipsă de anduranță. Asta se compensează prin circuite la sală sau, pur și simplu, cățărat pe trasee lungi cu mișcări ușoare.

Dacă este o problema mecanică, nu poți ține o priză așa mică sau de acel tip, atunci trebuie anterante mișcările acestea specific: fie la placă, fie cu blocuri de lemn (daca e cazul de pinch-uri) și tot așa. De ex. dacă traseul are riglete atunci, poți face atârnări la placă pe dimensiunea respectivă de rigletă. Dacă traseul are multe pocket-uri de 2 degete, atunci e bine de început cu atârnări la placă pe 2 degete/priză adâncă și de făcut mișcări pe spray wall cu pocket-uri.

Aceste lucruri vor da rezultate în câteva luni de zile. Nu va fi nimic brusc, ci doar progrese mici, incrementale. La un moment dat, lucrurile se vor lega și vei reuși să faci traseul 🙂

Concluzii

Sper că ce am scris aici va ajuta pe cineva sa înțeleagă mai bine procesul de cățărat la stâncă. Pentru că stânca este în natură și traseul este afectat de aceasta, procesul diferă față de ceea ce se întâmplă în sală. Pentru cei care se cațără mai mult în sală sau doar în sală este un șoc atunci când ajung la stâncă. Vin cu așteptarea să facă ușor un grad pe care-l fac la sală, dar asta nu se întâmplă și de aici apare frustrarea.

Tocmai de aceea este nevoie o altă abordare și de aici mi-a venit ideea acestui articol. Cu siguranță mai sunt lucruri de spus sau de adaugat, dar pentru o primă versiune ar trebui să fie „good to go„. Spor la cățărat !