Weekend de escaladă în Baia de Fier și primul traseu 7a

Weekend-ul care a trecut am ajuns din nou la Baia de Fier pentru escaladă. De data asta doar escaladă, fără via ferrata. Pentru că ziua de duminică se anunța ploioasă și rece încă de la primele ore, ne-am gândit să plecăm de vineri dimineața din București, să lucram remote (la propriu), și apoi să mai prindem câteva ore de cățărat. Planul a funcționat chiar bine și cred că mai poate fi reprodus și cu alte ocazii 🙂 .

Am mers tot în formație de 4, împreună cu Vali și Claudia.

Vineri

Pentru cele câteva ore de cățărat de vineri, ne-am îndreptat spre zona La Țancuri (orientare V), care are mai multe sectoare. Poteca de acces pornește chiar de lângă pensiunea Tobo. Se urcă pe drumul forestier mai din stânga, cum stai cu fața la Tobo, și după cca 200m se face brusc la stânga spre pădure, pe o potecă vizibilă. După 200-300m încep să apară traseele pe partea dreaptă.

Noi ne-am oprit la ceea ce pare a fi un sector ce nu apare complet documentat nici în „Topo Parâng” și nici pe climbromania.com. Din fericire, numele și gradele traseelor sunt scrise pe stâncă. Tot acest sector are trasee de față dreaptă.

Am început cu Mura (grad 5a), am continuat cu Măceșul (5c) și apoi pe Răducu (6b). Pe aceste trasee ne-am dat cu toții, iar eu am reușit să leg traseul Răducu la a treia încercare, după ce mi-am marcat câteva prize esențiale. Deși scurt, ~9m, Răducu, te pompează puțin așa încât nu rămâi cu senzația că ai făcut ceva ușor.

Traseul Răducu are top comun cu Radu (7a) așa că am început să mă dau puțin pe el ca să descifrez mișcările, dar nu am reușit să-l leg nici măcar manșă.

Într-un final, am terminat ziua cu 2h:30 de cățărat. Tuturor ne-a plăcut zona, având în vedere varietatea de trasee și grade, dar mai ales textura stâncii care este foarte prietenoasă.

Sâmbătă

Pentru că ziua se anunța cu puțin soare și nu riscam să fim prăjiți, ne-am gândit să mergem tot La Țancuri ca să mai exploram și alte sectoare pe acolo.

Așa am început cu sectorul numit Aniversare 63, care se prezintă ca un mare bolovan. Eu cu Ioana ne-am dat la început pe Traseul 6 (5b) și Traseul 5 (5c). Ambele sunt scurte și foarte interesante. Toate traseele din acest sector au niște mișcări interesante date de conformația calcarului. Chiar mi-au plăcut, chiar dacă trebuie să filezi din niște poziții incomode uneori, datorită terenului inclinat.

Vali cu Claudia s-au dat pe Traseul 3 (5b) pe care s-a dus apoi și Ioana.

Am continuat cu Traseul 8 (6a+) pe care am reușit să-l fac flash. Acesta are o mișcare interesantă și de angajament la ieșirea din primul prag, unde trebuie să apuci niște fisuri ce delimitează o placă.

Pentru că soarele venea pe noi, ne-am strâns bagajele și ne-am mutat câțiva metri spre traseele Păducelul (5b) și Frasinul (6b). Deși scurte, 9m, le-am perceput ca fiind grele în special din cauza stâncii care aici este foarte poroasă și tăioasă. Eu m-am dat pe Frasinul și, paralel cu mine, era Claudia care muncea la Păducelul. Nu am reușit să leg traseul așa de tare mă usturau degetele. Până la urmă, l-am terminat punând buclele cu bățul.

Primul meu traseu 7a

Jupuiți pe degete și dezamăgiți de execuția traseelor de aici, ne-am mutat spre sectorul în care fusesem vineri. Dacă tot eram aici, mi-am propus să mai încerc traseul Radu (7a). Așa că m-am dus pe el, însă cu 2-3 opriri de „analiză”. Cu ocazia asta am mai însemnat vreo 2 prize de picior pe care e greu să le vezi de sus, chiar dacă de jos sunt cât de cât vizibile.

Pielea de pe degete era deja sensibilă și în cele 2 pocket-uri de pe traseu am simțit durere. M-am gândit să mai stau câteva minute și apoi să încerc să leg traseul, dar cu niște bandă pe degete ca să nu simt că le las în prize.

Traseul are 2 pași: odată între bucla 1 și 2 și încă unul între bucla 2 și 3. Primul pas constă în a ajunge într-o poziție cât de cât comodă ca să asiguri bucla 2 și să fii atent să nu-ți rămână degetul în primul pocket. Al doilea pas este imediat după ce pleci din poziția de asigurare a buclei 2, moment în care cu dreptul trebuie să mergi la aderență iar mâinile le ai in niște riglete cam deschise de 2/3 de falangă. Odată asigurată și bucla 3, traseul devine mai clar, însă tot mai are 2 mișcări în care fie iți ridici picioarele la piept, fie faci pași adăugați. Eu am mers pe prima variantă.

După ce am ajuns în top, am avut câteva secunde în care nu-mi venea să cred că am reușit să leg traseul în așa de puține încercări. Eram pe de o parte bucuros de reușită, iar pe de alta, derutat de faptul că nu m-am chinuit pe el așa cum am evaluat la prima parcurgere. Parcă o parte din mine nu voia să accepte că l-am făcut așa de repede, având in vedere si faptul că pentru cățărătorii amatori gradul 7a este un prag psihologic, un fel de bornă. Dar a ieșit !

Pentru că ziua era încă tânără, ne-am mutat pe dealul de vizavi, în zona La Ieșire, adică un sector care se află la ieșirea din Peștera Muierilor, loc în care mai fusesem și data trecută când am venit în zonă.

M-am dus pe Taina (5b), un traseu chiar frumos cu niște mișcări drăguțe în partea de început. Apoi m-am mutat mai la dreapta, pe Bela (5b). Chiar dacă e un traseu ușor, are niște mișcări incomode mai ales în porțiunea dintre bucla 2 și 3 unde trebuie să depășești un mic prag. Alte mișcări incomode sunt chiar spre top. Nu am reușit să-l leg și cred că mi-am pus jumate din bucle cu bățul 🙂 . Ioana s-a dus foarte cursiv pe el, manșă, reușind astfel să-l și dezechipeze. Eu nu aș mai fi vrut să urc pe el din nou.

Cum deja erau aproape 7 ore de când tot ne cățăram, ne-am hotărât să punem „ghetele in cui” și să mergem să mâncăm ceva.

Duminică

Ziua de duminică a fost exact ca în prognoză: ploioasă și rece. Ca să nu plecam spre București chiar de dimineață, ne-am dus puțin până la Peștera Polovragi care se află la câțiva km de Baia de Fier. Ca și la Peștera Muierilor, intrarea este 20 lei / persoană și, dacă nimerești la ora potrivită, poți prinde și un ghid. Fără să planificăm ceva, am prins ghid.

De la ghid am aflat că actuala intrare in peșteră este recentă, din anii 1960 (sau cam pe acolo) când „s-a decis” că este nevoie de un drum forestier de-a lungul peșterii (dar în exteriorul ei, evident). Aceasta a fost ocazia cu care s-a dinamitat și peretele care acoperea practic actuala intrare. Galeria de cca 800m este iluminată și suficient de înaltă cât să nu-ti faci griji că iți lași părul pe tavan.

După ce am terminat cu peștera, am luat puțin la picior și Cheile Oltețului, chiar dacă ploua, care sunt chiar impresionante. Râul Olteț se află la 30m mai jos față de drumul forestier, dând un aspect și mai interesant zonei.

Așa am închis un weekend frumos în care am reușit să muncim, să ne cățăram și să ne plimbam prin peștera și Cheile Oltețului. Mulțumiri și lui Vali pentru cele 2 filmulețe !