Via ferrata Tridentina cu copiii

Marți, 9 iulie, se anunța ziua cu cea mai bună vreme din toată săptămâna așa că ne-am gândit să o folosim pentru un traseu de via ferrata ceva mai lung. Ne-am gândit să refacem traseul Tridentina (grad 3B), cunoscut și ca Brigada Tridentina sau Tridentina al Pisciadù pe care mai fusesem în 2020. Îl țineam minte ca fiind un traseu simplu și cu acces rapid. Aceste două motive au fost suficiente pentru a-i duce și pe copii pe el.

Accesul

Față de data trecută, parcarea CAI (Club Alpino Italiano) este acum un mare șantier cu utilaje și accesul nu mai este permis în ea. De aceea ne-am învârtit puțin cu mașina până când am găsit un buzunar pe lângă stradă în care să o lăsăm.

Pentru cei care vin din Selva di Val Gardena sau Corvara cu autobuzul 473, acesta are stație exact în dreptul parcării CAI. Dacă ne-am fi documentat puțin mai bine, veneam și noi cu autobuzul cum am făcut cu alte ocazii, pentru alte trasee.

Accesul până la baza traseului, cu ceva balaureală, a fost de 27 minute. A durat mai mult pentru că am plecat mai de departe față de cum am fi plecat din parcarea CAI.

Traseul

Ca și data trecută, am întâlnit și am fost înconjurați pe tot parcursul traseului de o mulțime de oameni. Am observat că traseele ușoare de via ferrata, până în gradul 3, și cu acces rapid, de sub o oră, sunt foarte aglomerate. La cele începând cu gradul 4 și la care mai trebuie să dai vreo oră, o oră și ceva din picioare pe acces, se împuținează dramatic numărul de participanți.

În rest nu am prea multe de zis despre traseu, în afară de faptul că mi-a fost cald și că ne-a bătut soarele în cap destul de bine. La un moment dat a mai intrat el în nori, dar nu de suficiente ori 🙂 . Copiii s-au mișcat bine și constant, atrăgând și de această dată admirația unor oameni cărora le cam tremurau picioarele în anumite zone.

Acest traseu se poate cățăra integral fără să atingi cablul, avand stânca compacta. Cred că mi-a reușit asta în proporție de 95%. Chiar mă gândeam că poate fi parcurs și cu coardă, la mers concomitent, pentru cine vrea să se familiarizeze pentru o experiență multi-pitch.

De la intrarea pe primul cablu și până la terminarea lui am făcut 3h:30, față de 2h:10 cât am făcut noi singuri. Mi se pare o diferență ok. De aici și până la refugiul Cavazza al Pisciadu (alt. 2587 m) ne-a luat, la fel, 20 de minute.

Retragerea

Coborârea începe pe poteca 666, care debutează cu o ferrata ușurică. Anul acesta am prins poteca în stare mai proastă (mai degradată și mai neclară) față de acum 4 ani și am mers mai greu. În plus a fost și foarte aglomerat și am dat peste mulți oameni necivilizați care, pe urcare fiind, nu se opreau în secțiunile unde ar fi trebuit să trecem alternativ (niște oameni sa coboare, alții să urce) și uneori dădeau cu nepăsare peste tine. Ioana a fost aproape dărâmată din picioare de un astfel de tip.

Am întâlnit și un cuplu care aveau 2 câini. Unul de talie mică, de buzunar, altul de talie medie. Cel de talie medie era speriat, lătra și dizloca pietre și pietriș la fiecare câteva minute, dându-le uneori pe traiectoria celor de jos. Nimeni n-a fost ranit. De data asta !

Acest lucru, pe care l-am întâlnit și în România, mi se pare super nașpa și nu-l înțeleg. Adică înțeleg să vii cu câinii la munte în zone care permit acest lucru, dar nu înțeleg să te bagi cu ei pe trasee super abrupte sau de via ferrata, unde riști să rănești oameni. În plus nu mi se pare fun nici pentru stăpân pentru că de multe ori se chinuia să ridice câinele într-o mână, în timp ce cu cealaltă încerca să se țină de cablu.

Tot din cauza acestor oameni cu câini s-a format o ditamai coada în spate, pentru că i-am așteptat cu toții vreo 10 minute, să treacă cu ei printr-un pasaj dificil. În timpul așteptării, un tip aflat chiar în fața noastră, și-a aprins o țigară clasică (măcar de era electronică !) oferindu-ne puțin din savoarea uitată a unui bar, în ciuda locului frumos în care ne aflam.

În fine, să lăsăm țigările și câinii ! La un moment-dat, după ce se iese din zona asta abruptă dăm de o intersecție de poteci. Aici am urmat marcajul spre „parchegio” (parcare), adică poteca 666A care duce spre parcarea CAI de care vorbeam la început.

Timpul de la refugiul și până la mașină a fost 2h:20, față de 1h:40 când am fost singuri. Comparația nu e tocmai corectă pentru că anul acesta, parcând mașina mai departe, am făcut mai mult pe retragere.

Concluzii

Never again pe Tridentina ! Chiar dacă este un traseu drăguț, faptul că este super aglomerat, nu mă / ne coafează deloc. Retragerea destul de abruptă și aglomerată, cu segmente de single trail, nu contribuie nici ea la apetitul pentru acest traseu.

Practic am mers pe el ca să le arătăm și copiilor traseul, însă și pe ei i-am cam inoportunat aglomerația și faptul că mereu ne stătea cineva în coaste și noi, la rândul nostru, stăteam în coastele altora.