Via Ferrata Giovanni Lipella

Uite că într-un fel sau altul, astrele s-au aliniat și am reușit să mai ajungem încă odată anul acesta în Dolomiți, cu ocazia „punții” de sf. Maria. La tot acest lucru a contribuit major și orarul zborurilor, ceea ce a făcut ca joi dimineața să fim în Italia și duminică noaptea să avem zborul de întors spre România.

Balaureala spre I Magnifici Quattro

Pentru ziua de joi nu aveam așteptarea să facem vreun traseu. Cu toate astea, am încercat să mergem pe I Magnifici Quattro, însă nu am reușit să ajungem la baza traseului, întrucât poteca de acces nu mai există practic. Pădurea prin care trecea a fost măturată de furtuna din toamna lui 2018, ceea ce a transformat terenul într-un puzzle cu trunchiuri de brad răsturnate. Doar am reușit să ne julim pe picioare și să ne murdărim hainele de rășină de brad.

Revenind la ale noastre, la traseul Giovanni Lipella, pe acesta l-am parcurs vineri. Este un traseu de gradul 4C care ajunge pe vârful Tofana di Rozes (3225m), vârf pe care l-am tot văzut din diverse alte trasee și unghiuri în vacanța noastră anterioară. De altfel, pe lângă acest traseu am mai trecut în rătăcirea noastră spre via ferrata Degli Alpini al Col dei Bos și, documentandu-ne, am aflat că este un traseu emblematic pentru regiune, începutul lui fiind în fapt un tunel lung de peste 500m.

Accesul

Am parcat mașina la rifugio Dibona unde, deși există o parcare cu multe zeci de locuri, era totul full. Am fost nevoiți să parcăm „mai românește” pe marginea drumului, fără să încurcăm într-un fel traficul. Mai liniștitor a fost faptul că nu eram singurii care am adoptat tehnica asta.

De aici am luat-o pe o succesiune de poteci turistice bine semnalizate și conturate (403, apoi stânga pe 442 și iar stânga pe 404 ) care, după 1h:40, ne-au dus la intrarea în traseu aflată la 2430m altitudine.

Traseul

Traseul începe cu o față căzută simplă care în foarte scurt timp duce la intrarea în tunel. Încă se mai văd resturi ale amenajării camerelor și tunelului din Primul Război Mondial. Este impresionant să vezi cum au reușit să construiască așa ceva. Știam de tunel, așa că aveam frontalele la noi. Fără frontale e cam dificil, tunelul fiind ascendent uneori cu trepte, alteori fără, dar cam mereu ud.

Finalul lui ne-a dus după 45 de minute într-un fel de șa. De aici am făcut dreapta și am urmat poteca destul de bine conturată încă vreun km, să zic, cam 10-15 minute.

Tot pe aici se vede pe fundal și vârful Cima Sud (2980m) pe care se ajunge din traseul de via ferrata Cesco Tomaselli.

Intrarea în traseu este chiar din potecă, semnalizată cu o placă metalică. În față noastră erau multe persoane, peste 12, în diverse etape ale traseului. Aproape tot acest traseu l-am parcurs fără să folosim cablul pentru înaintare sau asigurare. Mult timp ne-am și întrebat de ce a fost cotat cu gradul 4. Poate pentru faptul că e mai lung și ajunge la altitutdine mai mare, chiar nu știu.

Acest traseu are niște chestii interesante în el. În primul rând are foarte multe traversări frumoase, pe brâne înguste. Într-un fel, acest traseu, da o roată muntelui Tofana di Rozes, înainte de a urca pe vârful în sine. O astfel de traversare trece și pe sub o cascadă discretă care ne-a udat puțin.

Apoi am ajuns la o șa unde se află un fel de răscruce: fie se poate continua pe vârf, urmând indicația de CIMA (care înseamnă vârf ), fie se poate coborî spre rifugio Giussani. Noi am continuat spre vârf, evident.

De aici traseul intră pe zona care-l face unic, din punctul meu de vedere, și anume amfiteatrul foarte amplu și impunător ce precede vârful. Este o zonă atât de vastă încât oamenii par niște puncte greu de remarcat atunci când te uiți de jos, la intrarea în amfiteatru.

Tocmai pe această zona am dat de un pasaj mai greu, de fapt pasul traseului din punctul meu de vedere. Dificultatea e dată de faptul că atât stânca cât și cablul sunt ude sau cel puțin așa le-am prins noi. Aceste lucruri combinate cu pragul vertical de 3m de urcat, au făcut trecerea cam dificilă. Pasajul e foarte scurt, însă nu trebuie subestimat.

Ieșirea din amfiteatru duce practic într-o altă șa, cu o altă răscruce de drumuri: în jos se merge spre același rifugio Giusanni, iar în dreapta-sus este poteca spre vârful Tofana di Rozes (3225m). De la intrarea în traseu, în tunel, și până aici am făcut 2h:45 . Din acest punct mai sunt 200m D+ de urcat până pe vârf. Un fel de buclă căci, pentru întoarcere, tot în această șa trebuie ajuns ca să coborî spre refugiul Giussani.

Cum Ioana era cam moleșită, m-am dus doar eu o tură pe vârf care a durat 45 de minute dus-întors până în șaua de care ziceam mai devreme, în condițiile în care la vale am alergat. Altitudinea se simțea bine de tot la respirație, mai ales pe urcare când am mers mai pe forță.

Retragerea

Coborârea spre refugio Giussani este destul de neclară. Adică vezi unde trebuie să ajungi, doar că nu e foarte clar pe unde, poteca fiind foarte slab conturată și, uneori, cu multe ramificații.

După 1h:30 am ajuns și la refugiu, un loc foarte interesant. Este o zonă în care s-au conservat foarte bine o serie de clădiri militare din Primul Război Mondial, inclusiv una de 3 etaje. Datorită acestui fapt, toată zona asta are un aer aparte. Frumos !

De aici în jos am urmat pentru încă 45 de minute un vechi drum militar, foarte clar conturat și intens circulat de oameni, până la refugio Dibona, locul unde am lăsat mașina.

Cu toate că acest traseu nu a avut componentă tehnică de dificultate, el o are pe cea e spectaculozitate, fiind în același timp un traseu de angajament datorită duratei și altitudinii la care ajunge. Tunelul de început mai adaugă încă un punct la acest capitol, ceea ce îl face să între pe lista traseelor recomandate pentru o escapadă în Dolomiți.

Cifre:

• Grad: 4C
• Lungime cablu: 600m
• Diferența de nivel urcată: 1600m
• Lungime: 13km (cu tot cu buclă de vârf)
• Approach: 1h:40
• Timp pe traseu: 3h:45
• Retragerea: 2h:35