Ultramaraton Ciucaş 2015

Bun. Am făcut şi treaba asta. Să alerg un ultramaraton. Acesta a avut 105km cu 4900m diferenţă de nivel. Cu toate că este de fapt al doilea ultramaraton de anul acesta, primul fiind Marathon 7500, eu îl consider primul pentru mine. De ce zic asta ? Pentru că la 7500 mergi în mare parte, iar aici alergi în mare parte. Practic te bucuri mai mult de alergare, dacă asta îţi place şi eu asta am vrut. Sunt clase oarecum diferite de efort cele 2 concursuri. Dacă preferi mai mult mers în forţă şi urcări / coborâri abrupte, atunci 7500 e pentru tine.

Dean Karnazes spunea la un moment dat, într-o postare pe Facebook, ceva de genul: „dacă vrei să faci mişcare, aleargă; dacă vrei ceva diferit, aleargă un maraton; dacă vrei să vorbeşti cu Dumnezeu, aleargă un ultramaraton !”. Nu ştiu dacă am reprodus întocmai sau dacă sunt vorbele lui, dar cam asta era morala. Eu n-am ajuns să vorbesc cu Dumnezeu, dar nici departe nu eram mai ales la urcarea de final, de la km92 🙂 . Ce mi se pare interesant şi provocator la alergările de durata lungă, de fapt cred că se aplică la orice efort de durata lungă, este că treci prin tot felul de stări emoţionale care, cu toate că le anticipezi şi îţi faci un plan să le abordezi când apar, te iau prin surprindere şi trebuie le negociezi pe loc. Dacă nu faci ce trebuie, te scot imediat din joc. Aşa cum am păţit eu la 7500 anul acesta.

Startul (100m de garduri)

Nici startul acestui concurs nu a fost diferit faţă de altele: s-a plecat ca la 100m de garduri, de parcă aveam să alergăm în curtea şcolii şi nu peste 100km pe munte. După primii 200m de la start am rămas ultimul întrebându-mă ce e cu mine: dacă sunt eu mai conservator, mai ramolit sau grupul a fost prea exaltat de adrenalina de început. Noroc cu un băiat care a rămas să facă un pipi şi altul să se lege la siret şi am mai recuperat şi eu 2 poziţii după încă 200m 🙂 . Am ajuns la concluzia că indiferent de ce tip de cursă este, se pleacă tare la start. Fără excepţie.

Tot cum se întâmplă de fiecare dată, după primii km, încep să ajung oamenii cu limba pe afară care se înclină în faţa primei urcări. Aşa l-am ajuns şi pe Simon (care nu era din cei cu limba scoasă, ci mergea în ritmul lui) cu care am şi continuat să mă „şicanez” până pe la kilometrul 30 şi ceva: ba îl ajungeam eu pe urcări, ba se ducea el tare pe coborâri. După aceea s-a dus el în faţă şi aşa a fost. Nu l-am mai prins. Hoţul! La aproximativ 3-4 km de la start a fost şi un prim post de alimentare, doar cu apă, care din ce ştiu, eu nu fusese anunţat inainte. Aici era şi Robert Hajnal ca „asistent” 🙂 .

Primii 30 de km

Înainte de concurs vremea se arăta tare nefericită, cu ploaie puternică toată ziua de sâmbătă. Cum am ajuns să constatăm, nu a plouat deloc la faţa locului. Asta a fost bine, mai ales pentru zona Cheile Văii Stânii, unde m-am așteptat sa găsim apă multă pe acolo, dar a fost foarte bine. La ieşirea din chei spre Curmătura Stânei era şi Andrei Ţale care încuraja trecătorii. Am ajuns apoi rapid, abţinându-mă să alerg, şi la cabana Ciucaş. Aici era ditamai postul de alimentare cu foarte multe bunătăţi. Mi-au plăcut în special castraveciorii muraţi cu caşcaval. Au mers foarte bine 🙂 .

Pe vf. Ciucaş am ajuns repede, in 37 de minute de la cabană, unde am prins şi nişte ceaţă subţire. Tot repede am ajuns şi în şaua Ţigăilor de unde se desparte traseul de ultramaraton de cel de maraton. De aici încolo urma o porţiune de traseu pe care nu mai fusesem niciodată şi care chiar mi-a plăcut. Este foarte alergabilă. Tocmai de aceeam am şi ajuns la pasul Bratocea în 5h, mai repede de cât îmi calculasem eu.

Km 30 – 60

De la Bratocea urma o porţiune de traseu pe care fusesem cu bicicleta în recunoaştere, aşa că ştiam exact ce urmează. Totul a decurs conform planului, am ajuns şi pe vârful cu crucea de lemn, la baza căruia era Bubulu la post şi înregistra timpii. Următorul punct de control şi de alimentare era la Stâna Nebunu. Din ce ştiam şi credeam eu, aveam doar să cobor până la stâna vieţii, doar că nu a fost aşa. După ce am intrat în pădure, mi-a apărut un deal în faţă de care nu ştiam şi pe care trebuia să-l urc. Păi aşa ne-a fost nouă vorba mai nene ? Pfff ! L-am urcat, ce era să fac, cu toate că poteca era abruptă, pământoasă şi cu multă vegetaţie. Cu apa eram deja la limită prin zona asta, noroc că am dat peste un izvor înainte de stâna cu vreo 10 minute. Imediat apoi, am ajuns şi la stâna pe unde gravitau vreo 3-4 câini liberi, dar paşnici.

De aici în jos, până la barajul Măneciu, nimic special. De fapt aş spune un lucru: dacă n-ar fi fost marcată aşa de bine poteca prin anumite puncte, nu m-aş fi descurcat să ies. Asta pentru că se merge şi pe porţiuni neumblate şi „nemarcate”.

Între timp mi se făcuse foame, chiar dacă mâncasem constant geluri. Auzisem că la baraj va fi şi mâncare caldă şi abia aşteptam momentul. Am găsit nişte supă şi, parcă, nişte paste. Supa a căzut la fix in stomacul meu după cele 10 ore de mâncat doar uscate şi geluri. Mi s-a părut cea mai bună supă din lume 🙂 . Tot la baraj am mai permutat nişte bagaje din sacul cu obiecte personale aduse de organizatori in cel pe care-l purtam cu mine.

Km 60 – 90

De aici încolo urmă lungul drum forestier până la Tabla Buţii. Mai exact de vreo 23km. Am mers încet, încet, fără să alerg pentru că drumul este într-o constanţa şi continuuă urcare care, dacă ai fi odihnit, ar fi super alergabilă. Cum ea te întâlneşte pe la km 65 – 70, e mai greu. Pe la km 79 am mai luat o pastilă de diclofenac că mă încolţea iar durerea de inghinal, de talpă şi de spate 🙂 . A venit şi noaptea şi odată cu ea şi ceaţă foarte deasă ceea ce a făcut ca ultimii km pe această aşa zisă creastă, spre Tabla Buţii, să pară că nu se mai termină. Pe lângă asta rămăsesem şi fără apă pentru că izvorul #2 de pe acest traseu era secat. Şi marcajele lipseau total ceea ce m-a făcut să rătăcesc vreo 200m drumul odată. Cică fuseseră luate de localnici, am aflat eu de la organizatori ulterior.

După câteva zbateri interioare şi alergare continuuă, am ajuns şi la „tabla” vieţii (care este de fapt un cimitir al eroilor). De acolo am început să cobor fără să pot băga gaz prea tare pentru că ceaţa era la fel de groasă. Abia prin pădure, mai jos, s-a limpezit şi am reuşit să accelerez. Pe porţiunea aceasta de traseu eram doar 5 oameni: eu, o echipă de 2 în faţă şi altă echipă de 2 în spate.

Ultimii 15km (urcarea spre Gropşoarele)

La punctul de control Valea Stânii am mai mâncat ceva, am mai luat nişte sare şi am plecat foarte curios spre ultima urcare din program, despre care auzisem numai de rău de la cei care parcurseseră traseul. În vreo 20 de minute am ajuns şi la baza urcării şi pe măsură ce mergeam, devenea tot mai abruptă. Mai abruptă, mai pământoasă, cu pietre alunecoase şi crengi peste tot. Şi mai eram şi singur prin zonă, că să fie senzația si mai intensă. Mamă ce nu mi-a plăcut urcarea asta! Am avut multe momente când am mers pe 4×4 ca să trec anumite pasaje. Mi s-a părut cea mai nasoală urcare de traseu turistic marcat pe care am fost până acum. Urci 800m în vreo 3km. A fost mult mai grea decât mi-o imaginasem eu. Dacă aţi urcat spre Diana din Plaiul Foii, în Piatra Craiului, ştiţi că sunt nişte pasaje mai abrupte pe acea pantă, unde urci pe nişte praguri şi te tragi de crengi ? Ei aşa este urcarea asta mizerabilă. Toată! Nu calci pe plat nicio secundă 🙂 . Înainte de checkpoint-ul de sus a apărut iar şi ceaţa, nici marcaje nu prea erau şi mergeam mai mult pe „directă” orientându-mă după frontalele băieţilor de la punctul de control, din vârf.

După acest punct de control a urmat un pasaj foarte drăguţ cu lanţuri şi stânci care te scoate în vf. Gropşoarele. Pe vârf în loc să cobor în dreapta, am urmat creastă înainte, dar mi-am dat seama în vreo 200m că nu sunt bine. M-am întors pe vârf şi m-am uitat mai atent. Aşa am văzut o săgeata desenată cu vopsea pe iarbă care arăta dreapta. Pff! Ar fi prins bine un marcaj de noapte acolo. Cum am mai aflat la finish şi Simon, care era într-un grup de 6, s-a rătăcit. Oricum, nu am înjurat, nu m-am enervat. Aproape că ajungeam să mă felicit de cât de înţelept am fost, că nu m-am enervat.

La final

Odată cu acest punct cursa era consumată practic. Mai erau câţiva km doar de coborâre. Am menţinut ritmul de alergare, am ajuns la Muntele Roşu, am mâncat ceva, şi am luat-o la vale pe acelaşi traseu pe care se termină şi maratonul, pe care îl ştiam. Pe drumul forestier spre Cheia / DN1a mi-am sucit şi glezna stânga de vreo 4 ori. Cam lăsasem garda jos şi, pac!, călcăm greşit. N-a fost nimic grav, dar mă oftică faptul că în 90% din cazuri îmi sucesc gleznele pe drumuri forestiere, în cel mai banal loc unde se poate întâmpla 🙂 .

Ce m-am bucurat când am văzut DN-ul care marca ultimele sute de metri din concurs ! În acelaşi timp eram foarte mirat de mine cum de mai rezista corpul încă să alerge după atâta distanţă. Şi asta fără nicio durere gravă sau ceva. Evident că aveam mici dureri în diverse locuri, dar nimic de nesuportat.

La final erau oarecum puţini oameni, dar făceau hărmălaie multă pe acolo de nu cred că a reuşit nimeni din zona să doarmă 🙂 . Am trecut linia de sosire în 18 ore şi 24 de minute. Secundele nu mai contează. Ceasul meu înregistrase fix 105km distanţă cu 5200m diferenţa de nivel. Am mai stat de vorba cu lumea pe acolo, cu oamenii de pe traseu care mă depăşiseră, pe care îi depăşisem sau oameni pe care nu-i ştiam deloc. După vreo 10 minute de la sosire, au venit şi Axon cu Cătălin Z şi Sorina să mă întâmpine, doar că ei îşi calculaseră greşit momentul sosirii mele 🙂 . Oricum le mulţumesc pentru suport.

Hidratare şi alimentare

În timpul cursei, între posturile de alimentare, am mâncat doar geluri. Astfel am consumat cam 14 geluri de 40ml, am folosit doar un activator deşi aveam 3 la mine, iar apă am băut…nu mai ştiu cât. Estimez că cel puţin 6L. La mine am avut atât nişte pastile de sare, de care am luat de vreo 4 ori, cât şi mentosane isotonice de la Isostar. În toate posturile de alimentare am mâncat mâncare solidă, în special caşcaval, pâine, roşii, castraveţi, stafide, biscuiţi şi fursecuri. La barajul Măneciu am mâncat şi supă aceea care mi-a mers la suflet.

Organizarea concursului a fost foarte bună: atât că marcare, cât şi că posturi de control cu mâncare şi băutură. Pentru o cursa aşa de lungă este un adevărat efort să le ţii pe toate organizate, dar băieţii şi fetele din echipa de organizare au reuşit. Felicitări!

Am început cursa asta cu întrebarea dacă îmi plac sau nu astfel de evenimente de ultra alergare. Încă nu pot spune dacă îmi plac sau nu. Scorul este de 1 la 1: la 7500 nu mi-a plăcut, aici mi-a plăcut chiar mult. Bănuiesc că trebuie să mai încerc una să aflu răspunsul, nu ? 🙂

[divider scroll_text=”SCROLL_TEXT”]

Credit imagini: echipa FishEye