Marathon 7500, ediţia 2015

Dacă la ediţia din 2014 a fost ploaie, ceață şi frig, din cauza cărora s-a oprit şi concursul la 13 ore de la start, anul acesta a fost soare şi cald. Dar foarte cald, cel puţin după cum am perceput eu. Povestea a început tot vineri la ora 6 dimineaţa, când s-a dat startul, tot împreună cu Croco. Deja aveam un neajuns şi anume faptul că nu prea dormisem noaptea. Eu am prins cam 3 ore de somn, în mare parte pentru că s-a „dat stingerea” târziu pe la corturile vecine şi apoi mi s-a şi făcut friguţ pe la ora 3 noaptea pentru că m-am îmbrăcat prea subțire în sacul de dormit. Pe de altă parte nici Croco nu se lăuda cu un somn fantastic, deci amândoi nu prea eram fresh la plecare.

Pe la start

La momentul startului aceeaşi agitaţie: oamenii au plecat tot ca la 100m de garduri, de parcă nu aveau 90 şi ceva de km de mers, iar noi am rămas tot pe la urmă, dar nu chiar ultimii ca data trecută. Am mers puţin mai repede pentru că se impusese un timp limită de 1h:30 la cabana Valea Dorului. Am reuşit, şi am ajuns aici în vreo 65 de minute. Coborârea spre Cota 1400 tot repejor am făcut-o, am ajuns şi la Poiana Regală, am reuşit să stăm doar 3 minute la post şi să plecăm. Apoi la Piatră Arsă, după care am coborât pe Jepii Mari. Aici, la un moment-dat, Croco a luat-o pe o scurtătură, însă eu n-am mai apucat să intru pentru că mai erau vreo 2 echipe între el şi mine, aşa că am luat-o pe varianta clasică. Astfel ne-am depărtat 1-2km, mai mult faţă de limita de 50m impusă de regulament. Bine că nu patrula niciun oficial pe acolo, că ni se sfârşea concursul rapid 🙂 .

Pe timpul zilei

La punctul de control de la intrarea pe Jepii Mici am stat vreo 10-12 minute ca să mai şi mâncăm, fiind primul punct cu hrană. Aici am luat şi câteva bucăţi de şuncă ceea ce nu s-a dovedit o alegere bună în minutele ce au urmat. Urcarea pe jepi a debutat şi cu primul contact serios cu soarele. Căldura în combinaţie cu efortul şi cu cele 4 bucăţi de şuncă, m-au făcut să mă simt cam vlăguit şi cu puţină greaţă. Astfel că mi s-a părut interminabilă urcarea, cu toate că am scos acelaşi timp că anul trecut. Croco era ok că se abtinuse de la şuncă 🙂 . Pe sus n-am stat mult şi am ajuns înapoi la Peştera, unde am oprit puţin şi pe la maşină să luăm proviziile planificate. Am plecat apoi spre Omu (prima oară). Soarele tot în cap ne bătea. De data asta am prins senin la Omu şi n-am mai ratat coborârea pe Cerbului. Şi pe aici am dat-o cam repede faţă de cum ar fi trebuit.

Am ajuns la Gura Diham, am mai mâncat ceva, am umplut sticlele cu apă şi am plecat. Ne-am propus să urcăm mai încetişor pe aici că să ne mai revenim. La Prepeleac, locul unde s-a terminat pentru noi concursul anul trecut, am ajuns mai repede cu 1h faţă de data trecuta, deci în vreo 12h de la start. Ne-am luat timbrul şi am plecat fără să stăm prea mult.

Poteca de la urcarea spre Bucşoiu, în zona de pădure, s-a cam surpat şi în anumite locuri intră destul de bine glezna în pământ. Dacă te prinde ploaia pe acolo e destul de nasol. Pe Bucşoiu, sau până acolo, ne-a ajuns şi Silviu Bălan din urmă, care era La Prepeleac, şi ne-a tot filmat cu un GoPro. Sunt curios ce a ieşit 🙂 . A doua sosire la Omu am făcut-o cam fără spor, după 2h de La Prepeleac. Deja apăruse un nor în jurul vârfului, bătea vântul şi era destul de răcoare. Am trecut la 3 straturi de îmbrăcăminte şi mănuşi. Imediat ce am plecat de la Omu ne-am şi întâlnit cu Ţale şi Vasilache care terminaseră Valea Gaura. Tari băieţii 🙂 .

Pe timpul nopţii

Pe coborârea spre Ciubotea ne-a prins întunericul, înainte de a intra în pădure. Câinii de la stâna din căldarea glaciară au fost foarte civilizaţi şi nu ne-au lătrat, faţă de anul trecut când s-au dat bine la noi într-o alergare de recunoaştere înainte de concurs. La refugiul salvamont Ciubotea am ajuns pe noapte plină ca să zic aşa, cam în 16h de la start. Aici am mâncat o supă, nişte paste cu brânză şi multă sare 🙂 .

Apoi am început urcarea spre intrarea în Valea Gaura cu prim punct de traversat prin zona La Poliţe. Dacă în alte daţi când am mai fost pe aici mi se părea că ajungeam una–două La Poliţe, ei bine acum aproape că mă apucase depresia de cât de departe era. Mergeam şi nu mai ajungeam. Am făcut până acolo 2h, faţă de cel mult 1h cât făceam în mod normal, odihniţi fiind. Oboseala!

Decăderea moralului

De aici am ajuns în scurt timp la alt post de control şi apoi a început urcarea propriu-zisă pe Valea Gaura. Deja ne mişcam din ce în ce mai încet, ne opream mai des şi moralul scădea. Scădea pentru că ne mişcam încet şi ne mişcam încet pentru că eram cam consumaţi. După îndelungi analize şi introspecţii, am concluzionat că de aici s-a cam rupt filmul pentru noi (şi pentru mine în mod special) şi am trecut în faza de demoralizare. Tind să cred că ne-am epuizat prea repede din mai mulţi factori: am dormit puţin noaptea, am plecat cam repede şi a fost cald. Săruri am consumat tot timpul, deci nu am avut probleme cu electroliţii.

Intre timp urcam şi tot urcam şi valea nu se mai termina 🙂 . Pentru că ne mişcam aşa de încet, mi-am calculat cât ne-ar lua să ajungem la Omu (a treia oară) şi m-am demoralizat şi mai mult. De fapt am ajuns în faza în care nu mai îmi pasa în cât timp sau dacă ajungeam la Omu. Muscular nu îmi era asa de rău, ci mai mult psihic.

Cu chiu cu vai am ajuns şi la Omu, unde m-a şi luat frigul după ce am ieşit din cabană, pentru că acolo era plantat postul de control. Un tremurat involuntar a pus stăpânire pe mine, care a dispărut după ce am început să alergăm. La refugiul şaua Doamnele ne-am întâlnit şi cu Ion Trandafir care ne-a omenit cu un ceai şi cu nişte biscuiţi. Ce bine au intrat, mulţumim! 🙂 Pe coborâre am mers încet–încet şi într-un final am ajuns şi la check point-ul din poiana Guţanu. De aici mai aveam un singur check point, cel din şaua Strunga. Uitasem că drumul spre şaua Strunga e mult mai lung faţă de cum se vede de jos, ceea ce m-a făcut să mă enervez şi să înjur când am constatat realitatea. De la şaua Strunga în jos iar ne bătea soarele în cap şi chiar nu-mi era dor de el. Deja era ora 8 şi ceva dimineaţa. După încă o ora şi putin am ajuns şi la finish în 27h:43, ieşind pe locul 17 la masculin din 31 de echipe care terminaseră. Parcursesem 90km cu 7500m diferenţa de nivel. Nu m-am bucurat că am terminat, doar voiam să mă culc 🙂 .

În concluzie mie nu mi-a plăcut concursul şi nu pentru că n-a fost organizat bine (din contra!), ci ca tip de efort şi durată. Acum urmează să-l mai încerc odată să văd dacă nu-mi place cu adevărat sau nu mi-a plăcut că am făcut greşelile de care vorbeam mai sus.

O încercare de concluzie

Cred că au fost o serie de factori care m-au făcut să–mi displacă concursul: începând cu noaptea slab dormită, continuând cu căldură, startul prea rapid, mâncatul de mâncare necorespunzătoare (doar la o alimentare) şi faptul că mă aşteptam ca întreaga cursa să fie mai uşoară, deci o subestimare discretă a traseului. Toate aceste lucruri mi-au dat lovitura pe valea Gaura şi aia a fost.

Ca hidratare şi mâncare am mers pe geluri, între posturile de alimentare, şi foarte puţin pe mancare uscată. La alimentări am mâncat ce era pe acolo, în special cașcaval, roşii, pâine şi stafide. Am consumat cam 13 geluri de 35ml, 3 activatoare (600mg de cafeină), 1 fiolă de aminoacizi, 4 pastile de hidratare de la Isostar şi peste 20 de pastile de sare (o pastilă avea 300mg NaCl). Toate produsele le-am folosit de la Sponser pentru că mă înţeleg bine cu ele. Apă am băut peste 8L, deşi nu am calculat exact cât. Am pierdut şirul la un moment dat.

[divider scroll_text=”SCROLL_TEXT”]

Credit imagini: echipa FishEye