Muchia Bondarului

Marţi, săptămâna trecută, am ajuns împreună cu Croco în Piatra Craiului, cu toate că iniţial voiam să facem ceva prin Bucegi. Cum luni plouase şi pe la munte şi cum în Bucegi se anunţa mai multă ploaie pentru marţi, ne-am schimbat spre Crai. Aici am căutat noi rapid ce să facem aşa încât să fie puţin la soare, să ştim accesul, retragerea şi uite aşa, pe lista scurtă, a rămas (doar) Muchia Bondarului, cotat la 4B.

Traseul porneşte chiar de la intrarea în Canionul Ciorânga, pe care mai fusesem de câteva ori. Se termină apoi oarecum în Brâul de Sus, adică în aceeaşi „potecă” în care dai şi când ieşi din Canionul Ciorânga, iar de coborât se poate coborî cel mai rapid pe Vâlcelul cu Smârdar şi apoi pe Vâlcelul cu Fereastră. Cel puţin aşa am făcut noi.

Traseul ne-a ieşit în 7 lungimi de coardă şi ne-a luat cam 4 ore să-l dăm gata. De documentat ne-am documentat din Kargel şi din descrierea (cu schiță inclusiv) făcută de Liviu Enache.

Traseul este compus din trei părţi: apropierea de baza muchiei propriu-zisă, 3 lungimi, muchia în sine, încă 3 lungimi şi apoi încă o lungime, retragerea, care se poate face şi la liber, fiind un horn uşurel friabil si el, de altfel.

Primele 3 lungimi le-am făcut legaţi în coarda destul de rapid. Am văzut că unii le-au făcut la liber, însă nu prea m-aş fi riscat având în vedere că era cam pământos, friabil şi, pe deasupra, am prins şi stânca udă pe prima lungime, în horn. Dintre aceste 3 lungimi, a treia mi / ni s-a părut cea mai murdară, la propriu, dintre toate. Prima regrupare am făcut-o la copac. A doua şi a treia, la pitoane.

Cu lungimea 4 începe şi treaba pe traseu. Creasta deja devine aproape verticală, se îngustează şi se transformă apoi, în următoarele lungimi, într-o lamă 🙂 . Cred că este cel mai aerian traseu pe care am fost până acum. E o senzaţie diferită faţă de escalada pe un perete, prin simplul fapt că ai foarte puţin „perete” în faţă, uneori lat doar de 15-20 cm. Iar interesant mi s-a părut cum se vedea Canionul Ciorânga de sus. Creasta „coboară” direct în canion, sub forma unui perete vertical curat, fără vegetaţie sau denivelări. Se vede perfect canionul! Nici lungimea 4 nu mi-a pus mie probleme. Lui Croco, nici atât.

Lungimea 5 începe interesant şi este şi cea mai scurtă, de altfel. Din regrupare se pleacă în stânga, pe o stâncă ce pare a fi suspendată în aer. Aceasta este despărţită de creasta în sine printr-un mic gol de vreo 10-15 cm. Deasupra ei mai sunt şi alţi bolovani, care par la fel de instabili. Cu inima în dinţi şi cu speranţa „că nu s-o rupe tocmai la noi” am urcat pe aici 🙂 . După acest pasaj urmează o traversare uşor în stânga, pe o faţă căzută pe care se merge la aderenţă. Nu e lungă si nici grea. Trebuie doar atenţie. Mie nu prea îmi plac fetele căzute, dar am rezolvat-o din prima aici.

Lungimea 6 (sau 7 după Kargel) este şi cea mai grea din traseu. Chiar la plecarea din regrupare, cam la 4-5 m, se află 3 pitoane destul de apropiate unul de altul, cam la 30-50 cm depărtare. Pe astfel de trasee, asta înseamnă că e o zona mai delicată. E un fel de mini perete chiar vertical, de vreo 5-6 m înălţime, care are şi o fisură discretă şi moartă, spre partea stângă. Deci se poate folosi doar pentru o cheie de picior. Pitoanele sunt pe această fisură. Pe dreapta fisurii, nu prea ai prize de mâini şi de picioare. Creasta fiind îngustă, o cam poţi cuprinde cu mâinile şi poţi face inginerii, dacă te ţine. Pe mine nu m-a ţinut. Nici să te tragi de pitoane nu ai cum, că spre ieşirea din acest pas nu mai sunt. În fine, aici m-am blocat eu vreo 30 de minute că nu mă prindeam cum naiba să o execut. Nu era vorba de forţă, ci doar de tehnică şi de mobilitate. Dacă eram puţin mai elastic, aş fi reuşit să ridic dreptul pe un mic prag şi să mă „salvez”. Aşa că tot discutând cu Croco, şi avansând şi teoria retragerii din traseu (care nu e deloc uşoară, că linia crestei nu dreaptă) mi-a dat ideea să fac un Prusik pe coardă şi să încerc să mă trag puţin în sus astfel. Aşa am făcut şi în 15 secunde am reuşit. Magie! Mi-a trebuit un mic impuls, cât să ridic dreptul pe pragul de care ziceam. Mersi Croco pentru răbdare, că te-am cam prăjit acolo sus, la soare :)) .

După acest pas urmează iar o traversare spre dreapta, tot ascendentă, pe o faţă şlefuită. Din fericire, în stânga feţei, era o fisură vie în care puteai face bavareză. Cu toate că mi-a arătat nasol la prima vedere, am rezolvat mai repede decât m-am așteptat acest pasaj.

Lungimea 6 ia sfârşit într-o mini-regrupare foarte comoda pe o brână, unde se află un piton cu inel. De aici în sus urmează un horn foarte uşurel, lungimea 7, pe care l-am făcut la adidaşi , dar totuşi legaţi în coardă, că nu ştiam ce avea să urmeze. Aparent, după acest horn, se ajungem la baza unei mări de jnepeni prin care se înoată apoi spre Brâul de Sus. Se cam urmează matematic direcţia „drept în sus” 🙂 . După ce se prinde poteca, se face dreapta, se ajunge la Acul de la Amvon care marchează şi intrarea în Vâlcelul cu Smârdar. Foarte rapid am ajuns şi pe Vâlcelul cu Fereastră pe care am făcut 4 rapeluri şi aia a fost. Am ajuns tot în Brâul Ciorânga Mare, acum marcat cu triunghi roşu, pe care ne-am întors pe unde am venit.

În concluzie mi-a plăcut traseul. Este foarte spectaculos şi expus. Nu ai vrea să te prindă vântul sau ploaia pe aici, dar mai ales vântul. Îmi pare rău că pe lungimea 6, unde m-am blocat, nu am reuşit să savurez traseul că mă cam consumasem psihic şi fizic în pasul vieţii.

Lungimile şi regrupările, cum ne-au ieşit şi cum le-am găsit noi, ar fi:

LC1 – 45m, se termină cu o regrupare la copac
LC2 – 57m, se termină cu o regrupare la pitoane (2, parcă)
LC3 – 45m cea mai pământoasă şi friabilă
LC4 – 40m de aici începe muchia, se termină la o regrupare comodă cu 2 pitoane
LC5 – 20m, se termină la o regrupare mai puţin comodă, cu 2 pitoane solide
LC6 – 40m se termină la o regrupare pe o brana foarte comodă şi lată, la un piton cu inel
LC7 – 20m horn cu înclinaţie mică, de ieşire, foarte uşor