Lungul drum al recuperării după operația de menisc

Pe 8 ianuarie m-am operat de menisc așa cum stabilisem la începutul lui noiembrie, în 2024. Intervenția am făcut-o la spitalul Monza, București, la medicul Cătălin Prescură. În sala de operație am stat 60 de minute, din care 35 de minute a durat operația în sine, iar în spital am rămas o noapte. Toată experiența în spital, pre și postoperator, a fost foarte OK și nu am nimic de reproșat, ba chiar recomand locul și medicul. În timpul operației nu știu cum a fost, că am dormit, dar chirurgul a zis că totul a fost OK și că m-am comportat bine 🙂 .

Costul spitalizării (operație, spitalizare, măncare etc) a fost de 11 500 RON / 2 200 EUR, din care vreo 750 RON au fost decontați în baza cardului de sănătate.

În spital

Deși multe de spus ca experiență, pentru că a fost prima operație (sper că și ultima), aș putea puncta niște chestii pe care le-am găsit interesante.

Pare că parte din protocolul de pregătire pentru operație este și „amorțirea” pacientului: astfel mi s-a dat o pastilă de Xanax, lucru care chiar m-a amorțit pentru câteva ore, ducându-mă într-o stare vegetativă avansată. Îmi era lene să și gândesc.

La alegerea medicului anestezist, am făcut anestezie generală „light”, adică nu am fost intubat, ci doar adormit, amorțit și, evident, anesteziat. Adormirea, în sala de operație, se face cu gaz administrat printr-o mască. Lucrul ăsta îl știam dinainte, însă nu mă așteptam să adorm instant. Trecerea de la starea activă, la cea de adormire se întâmplă fără să știi. Cumva mă așteptam să se instaleze treptat anestezia, să simt că mă ia somnul sau ceva, dar nu a fost cazul. Pur și simplu mi-am pierdut filmul brusc. În momentul în care am fost adus din nou în salon, am început să mă trezesc, deci la cca. ora după anestezie.

După operație, medicul mi-a spus că totul a decurs bine și că nu a găsit complicații la fața locului. Sutura a necesitat doar un kit de ancore (față de 2 cât estimase), ceea ce înseamnă că fisura nu a fost foarte mare/lungă. Tot atunci mi-a zis că voi avea o recuperare puțin mai rapidă decât ce-mi spusese inițial, făcând referire la cele 4 săptămâni de evitat folosirea piciorului.

Cel mai ciudat lucru după operație a fost cum îmi simțeam genunchiul, de parcă aveam o pungă de apă în el. Uneori, la flexie, scârțâia foarte ciudat, de parcă aveam niște mecanisme neunse în el.

Recuperarea

Procesul de recuperare nu este nici la acest moment terminat și cel mai probabil vor mai fi necesare încă 4 – 6 săptămâni ca să revin la forma inițială. Rămâne de văzut.

De precizat însă că înainte de operație, încă de când m-am decis să mă operez, am început să fac niște exerciții specifice întărire a musculaturii picioarelor, în special coapse (cvadriceps) și fesieri. Am făcut atât izometrie, cât și exerciții cu elastice, plus scări în parc de 2-3 ori pe săptămână. Scopul a fost un fel „muscle loading” așa încât să-mi condiționez cât mai mult musculatura, cu scopul final de a minimiza pierderea musculară, inerentă, postoperator.

Primele 2 săptămâni

Recuperarea am început-o în prima zi după operație, conform protocolului pe care le-am primit la externare. Am avut de făcut niște exerciții de kinetoterapie din poziția de întins pe pat, acasă. O serie de exerciții dura cam 15-20 de minute și o făceam de 2 ori pe zi.

În paralel cu asta am făcut fizioterapie, tot de acasă, tot de 2 ori pe zi, folosind un Compex Mini cu scopul de a-mi reduce cât mai mult pierderea masei musculare. Am folosit programele de endurance și resistance pentru a stimula creșterea masei musculare. În realitate ea nu crește pentru că ești în stadiu vegetativ însă, după cum spuneam, reduci pierderea. Un program de fizioterapie dura cam 40 de minute.

Recuperarea, dacă te ții de ea, este consumatoare de timp, luând cam 2h – 2h:30 / zi.

În tot acest timp m-am chinuit ca naiba să merg prin casă folosind un cadru sau 2 cârje. Cel puțin în primele 2 săptămâni nu trebuia să calc cu piciorul operat pe pământ. Tot ce facem noi ca rutină zilnică (spălat pe dinți, pipi, duș etc) devine o adevărată provocare când ești într-un picior. Așa de mare încât am ajuns să forțez mult brațele și să-mi fac niște contracturi musculare foarte nașpa la bicepsul mâinii drepte. Am avut câteva zile bune când mă durea mai tare bicepsul decât piciorul operat, iar câteva nopți au fost ratate din cauza acestuia.

La finalul celor 2 săptămâni am mers la control și la scos firele, ocazie cu care am aflat că evoluez bine.

Săptămânile 3 – 6

După controlul de 2 săptămâni am început, încet-încet să merg doar cu o cârjă sau fără sprijin. Asta doar în casă, că pe afară nu ieșeam. Tot din acest punct am început recuperarea cu Răzvan făcând 3 sesiuni pe săptămână. Mai exact, mi-a introdus niște exerciții de mișcare mai complexe pe care le făceam tot din poziția de întins momentan. Exercițiile erau asistate tot de un Compex (SP 8.0), cu diverse programe de stimulare musculară.

Acasă îmi continuam programul de exerciții și fizioterapie de 2 ori pe zi. Tot începând cu săptămâna 3 am reluat antrenamentele de cățărat, la placă. De atunci fac o dată la 2 zile un program de 40 – 50 de minute.

La finalul săptămânii 3 am început să conduc. New milestone achieved !

Deja de prin săptămâna 4 nu mai foloseam deloc sprijin la mers prin casă, ci doar pe afară luam cârjele.

În săptămâna 6 am mers din nou la un control unde am făcut și o infiltrație cu PRP pe care am dat 1 100 RON. Dupa infiltrație a trebuit să pun pe pauză 48h exercițiile de recuperare, însă am putut face fizio.

După cele 48h de la PRP mi-a schimbat Răzvan rutina de recuperare. Am început să fac exerciții doar din picioare (tot cu Compex pe mine) cu mișcări de triplă flexie (gleznă, genunchi, șold), dinamice și destul de solicitante per total. După fiecare sesiune terminam cam transpirat.

La finalul săptămânii 6 începusem deja să merg pe afară distanțe de câteva sute de metri, fără sprijin. Mamă, ce senzație !

Săptămâna 7

Săptămâna 7 a marcat multe progrese: am început să merg pe jos distanțe mai mari (3 – 5 km) o dată la câteva zile și să introduc niște sesiuni de scări în parc. Weekend-ul săptămânii 7 a marcat reluarea cățăratului, dar și a mersului la munte.

Sâmbătă am fost la sală unde am făcut preponderent escaladă, ca să evit căderile sau aterizările pe saltea. Am reușit să mă cațăr cam 2h:30, timp în care am avut 2 obiective: 1) să nu cad/sar de pe trasee și 2) să evit drop knee-uri, răsucirile, pe genunchiul drept. Chiar dacă în tot timpul cât nu m-am cățărat am făcut exerciții de placă și de core, mi-am simțit antebrațele pompate după primele 5 trasee de bouldering, de încălzire. Febra musculară accentuată ce a urmat după aceasta primă sesiune de cățărat, nu a venit ca o surpriză, însă a fost binevenită.

Duminică am făcut o plimbare pe platou, pe zăpadă, de 10 km în care m-am simțit foarte bine. Am mers cu mașina până la cabana Dichiu și de acolo am pornit pe drumul înzăpezit spre Piatra Arsă. Zăpada era la fix ca mărime și consistență: destul de afânată și bătătorită în același timp încât să nu te afunzi, adică perfectă pentru amortizarea șocurilor în articulație. Am avut și bețe de trekking la mine ca să mă stabilizez și să evit răsuricirile genunchilor. În fine, nu credeam să ajung să apreciez plimbările pe drum așa de mult :)) .

De final

Din tot spectrul de mișcări, cel mai mult mă deranjează coborârea scărilor. Nu pot face extensia genunchiului cursivă din cauza operației. Zona în care s-au făcut cele 3 incizii ale artroscopiei încă mai prezintă o mică inflamație și simt „că mă ține” atunci când îndoi genunchiul în anumite unghiuri și cu o anumită greutate în sistem.

Prin urmare, scopul următoarelor 4 săptămâni este să consolidez și mai mult musculatura și să rezolv problema extensiei care ar trebui să rezolve la randul ei dificultatea coborârii treptelor.