Escaladă în Predazzo, Sottosassa

Vineri a fost ultima zi de stat în Dolomiți, zi pe care am dedicat-o cățăratului. Aveam picioarele destul de obosite de la turele de via ferrata. Răsfoind cartea, am dat peste o faleză de granit care se afla la 40 de minute de mers cu mașina. Eu nu mă mai cățărasem pe granit până atunci și eram curios, Ioana era oricum curioasă 🙂 . Așa că acolo am mers.

Faleza se numește Sottosassa, la câțiva km de Predazzo și se află într-o zona superbă cu aspect de cheie. Aceasta continuă în jos cu un canion (adânc de 30-40m) tot din granit, prin care șerpuiește un râu foarte limpede cu aspect de torent în anumite zone. Este un loc foarte frumos și răcoros. Mai puțin sectoarele de escaladă care sunt în soare, având expunere sudică.

Tocmai soarele de prânz m-a făcut să intru pe un traseu, Tinf 2 (5a), și să nu-l pot termina pentru că mi se umflaseră picioarele și transpirația îmi șiroia pe corp. Ioana însă a vrut să-și încerce norocul cap de coardă (prima oară pentru ea la stâncă) și să continuie traseul de la punctul de unde eu coborâsem. A reușit. Bravo ! Apoi am dat coarda, jos și am plecat. Muream de cald.

Am plecat prin zonă să mai bem un suc, o cafea, să mai treacă timpul așa încât faleza să intre în umbră.

După ce am revenit am intrat pe două trasee: întâi pe Queen (5b), apoi pe King (5b). Granitul ăsta este foarte interesant: prizele sunt clare, multe muchii, fisuri și linii drepte. Este total diferit de calcar și conglomerat.

Acest 2 trasee ne-au deschis apetitul pentru Il fascino dell’inutile (5c). Linia acestui traseu este foarte interesantă: pleacă cu o față căzută într-un fel de diedru, devine vertical și cățărarea se mută pe verticală, apoi ai de urcat, folosind o fisură, pe un fel de prag de unde traseul continuă iar cu un diedru. Are niște mișcări pronunțate de echilibru și aderență.

Când am ajuns la ridicarea aceea pe fisură m-am cam blocat pentru că este o mișcare mai de angajament, cum se spune. Așa că am coborât. Ioana însă a spus că încearcă ea să se ducă, să vadă dacă reușește să treacă. S-a dus și a trecut. Simplu, fără prea mult efort, chiar dacă a mers cap de coardă pe acel pasaj. Atât mi-a trebuit că să mă ambiționez 🙂 . I-am spus să recupereze toate buclele la coborâre și apoi am tras coarda.

Mi-am zis că ori fac traseul complet, ori mă las de escaladă. Așa că m-am dus, cu ambiția turată, și l-am făcut până la capăt. Pff, deja mă simțeam mai bine că nu trebuie să mă las de escaladă :)) .

Deja era cam târziu și, acum că amândoi făcusem traseul, ne-am hotărât să mergem. Am început să trag coarda până când capătul a rămas blocat în top. Mama, ce a fost la gura mea atunci ! Norocul a fost că încă mai erau niște italieni la trasee alăturate (7a-uri banale) pe care i-am rugat dacă mă pot ajuta cu recuperatul corzii și au fost de acord. Eu chiar nu mai aveam energie să mai fac încă odată traseul, mai ales că pentru mine nu era floare la ureche.

Așa că a venit un tip și în 3-5 minute a făcut traseul. Partea bună a fost că nu uitasem nodul pe coardă, cum am crezut. Nici nu se agățase un băț de coardă, cum iar am bănuit. Pur și simplu coarda s-a răsucit în timpul ridicării și s-a format o buclă, un nod gen coada vacii. Mamă cât noroc pe noi ! Nici dacă vrei să faci așa ceva nu cred că-ți iese. Din ce ziceau italienii, eticheta de la capătul corzii, ar fi favorizat această răsucire, ea fiind puțin mai rigidă decât coarda. Deci, le-am dat jos de la ambele capete.

Și uite așa s-a terminat ieșirea această în Dolomiți cu totul neașteptată și binevenită pentru noi în contextul restricțiilor de deplasare pe fondul Covid. Am văzut locuri super frumoase, am descoperit cățărarea pe granit și am învățat cum se poate răsuci o coardă și bloca în top-ul unui traseu.