Escaladă de toamnă la Veliko

În perioada asta de noiembrie vremea este perfectă pentru mers la Veliko Tarnovo sau prin Bulgaria, în general. Pe la noi la munte încă nu este nici iarnă, dar nici uscat. Apare prima zăpadă de câțiva cm care lasă puține opțiuni de cățărat și de mers pe munte.

Acestea fiind zise și fără a avea vreun plan măreț de cățărat vreun traseu, am mers weekend-ul acesta la Veliko. Numai faptul că o să ajung să mănânc la Pizza Tempo este un motiv suficient să merg la Veliko. Dacă aveam să mă mai și cațăr, cu atât mai bine. Aici am făcut gașcă cu mai mulți prieteni și colegi de la sala de escalada, în total vreo 8 oameni.

În prima zi, pentru că am ajuns târziu, am reușit doar să frec de două ori manșă, traseul de față din sectorul C (grotă). Practic acesta este cel mai ușor traseu de aici cotat la 6a/6a+. E un traseu care nu mi-a plăcut niciodată și nici acum. Măcar sunt consecvent.

A doua zi, duminică, am schimbat sectoarele. Am mers la E împreună cu Marius, Răducu, Cătălin și Gloria, iar Croco cu Doina s-au dus tot la grotă. Și pe aici mai fusesem cu ani în urmă, însă prea de demult (2013, 2014 ?) ca să mai am amintiri din trasee: ce pași sunt, pe unde sunt, cum să îi abordez. Practic a fost totul nou pentru mine.

Prima oară m-am dat pe un 5c+, Bay Angel, cel mai ușor traseu din sector. Tot manșă am mers. Nici traseul asta nu mi-a plăcut. Este un mic diedru, destul de sărac în prize de picioare prin care trebuie să îți bagi mâinile prin niște fisuri tăioase. O mizerie. Pe aici s-a dat și Ioana încercând să-și găsească echilibrul pe picioare în diedru.

Apoi m-am schimbat spre traseul Tsepkata, 6a+, care mi s-a părut interesant și care mi-a și plăcut. Traseul urmărește o fisură, gen arcadă, în formă de S. Prima parte, cea ușoară, are fisura pe stânga, iar a doua parte, unde se află și pasul traseului, are fisura pe dreapta. Cu toate că nu am reușit să-l fac cap, prima oară când l-am parcurs, manșă, mi-a ieșit din prima fără să stau sau să cad. Au urmat apoi două încercări cap, pe care nu le-am finalizat și ultima parcurgere a fost manșă, când am și dezechipat traseul.

Traseul este un fel de școală pentru bavareză, întrucât la picioare nu sunt prize și trebuie stat doar la presiune. Fisură însă este vie și se poate ține foarte frumos. Chiar mi-a plăcut și rămâne pe lista mea de făcut pentru când „o să cresc mare”. Chiar dacă nu am avut cine știe ce realizări în plan sportiv, mi-a plăcut acest weekend, mai ales că am ajuns să și mâncăm la Pizza Tempo.

Toate pozele din acest ieșire sunt făcute de Ioana.