Creasta Făgăraşului de V la E, lacul Avrig

Creasta Făgăraşului de V la E

Introducere

Fie că alergi sau mergi pe munte, la un moment-dat te va încolţi gândul să faci creasta Făgăraşului dintr-o singură bucată. Faţă de alte creste ce sunt mai aproape de Bucureşti, ca să zic aşa, (Bucegi, Piatra Craiului, Iezer), Făgăraşul este mai departe, mai lung (cca 80km), mai susţinut şi cu mai puţine posibilităţi de retragere „în caz că”.

Pe mine m-a încolţit acum câţiva ani gândul, iar anul trecut chiar plănuisem cu Croco să mergem, însă ne-am anulat planul cu 2 zile înainte din cauza prognozei nefavorabile. Anul acesta am început să arunc vorbe în stânga şi în dreapta încă de prin iulie, dar nu s-a legat nimic cu oamenii pe care îi ştiam. Chiar mă consoloasem cu gândul că o să mă duc singur.

Dar ce să vezi ? Din ciclul de poveşti „cum le aranjează Dumnezeu pe toate” (sau ce zeitate vreţi voi), la două săptămâni după 7500, eram prin Bucegi şi alergam. Eram tot pe traseul de hobby, de 7500, ca să văd ce timp aş scoate dacă merg mai tare. În timp ce eram pe urcarea din şaua Strunga, m-am întâlnit cu Andrei Țale, cu care mă ştiam din priviri de pe la concursuri. Ne-am salutat şi am discutat puţin despre traseul de 7500, despre alergare şi alte lucruri generale. Totul cam 2-3 minute pentru că eu mă grăbeam, că orice alergător, să scot un timp mai mic de X pe acest traseu. Aşa că am mai continuat discuţia seara, pe Facebook. Tot atunci i-am aruncat o vorbă că aş vrea să fac săptămâna viitoare Făgăraşul, dacă vremea e bună. Mi-a răspuns doar că „Wow, ce bine sună. Ar fi fain”. La două zile după, adică marţi, mi-a mai dat un semn, am vorbit şi a rămas stabilit că mergem împreună. Nu îmi venea să cred cum s-a aranjat treaba asta aşa de repede şi natural, cu toate că vorbisem de ea cu doar 2 zile înainte.

Echipa noastră de recuperare, de la Rudăriţa, adică punctul final al traseului, avea să fie Eliza. Ca să nu o lăsăm pe cea mică acasă, a mers şi maică-mea ca să stea cu ea cât Eliza ne pescuia pe noi. Aşa că am plecat în formaţie extinsă spre comuna Turnu Roşu, punctul de start. Vineri, pe la ora 9 şi ceva seară, eram deja la pensiunea unde aveam cazare. Planul era să plecăm sâmbătă dimineaţă, la maxim 5 de la pensiune.

Traseul

A doua zi dimineața am avut o abatere de vreo 10 minute de la plan. Aşa că am plecat pe la 5:10 de la pensiune şi am făcut pe jos cei 3-4km până la mănăstirea Turnu, locul de unde se intră oficial pe traseul ce urcă în creastă. La 5:47 eram acolo şi pornisem ceasurile 🙂 . De la mănăstire se merge pe traseu cruce roşie până când dai în cel de bandă roşie, marcajul de creastă. Pe aici este o zonă de pădure ce începe cu o urcare mai abruptă, cât să-ţi pună sângele în mişcare de dimineaţă. Se iese în creastă în zona şaua Corbului, pe la 1650m. Prima porţiune de creastă, până spre vf. Budislavu, are aspect de platou mai degrabă şi este alergabila. Tot aici până la acest vârf, am întâlnit un izvor în cărare destul de bine conturat. Din ce ţin minte, între şaua Suru şi vf. Budislavu, cam pe la km 10 – 12.

Lacul Avrig

Coborârea de pe vf. Budislavu este super mişto şi alergabilă. Tot aici am făcut primul filmuleţ. Am ajuns apoi destul de repede şi la lacul Avrig care mi s-a părut super frumos şi impresionant. Nu-l mai văzusem până acum. Tot acum mi-am adus aminte de ce zicea Alin (când aveam să mergem iarna pe aici) că e dubioasă poteca de vară spre lac, pe timp de iarnă şi că ar trebui ocolit pe vf. Ciortea. Aşa este. Poteca de vară trece printr-o zonă foarte expusă, atât la coborâre spre lac, cât şi la urcare.

Vf. Scara

Următorul punct de reper în drumul nostru era vf. Scara, urmat de refugiul Scara unde aveam să găsim apă. Am ajuns cam în 4 ore de la start aici, unde am intrat în vorbă cu un tip simpatic care ne-a zis destul de încurcat că el a făcut 2 zile pe segmentul ăsta (Turnu – vf. Suru) şi că urma să facă şi el toată creasta, dar în încă 5 zile 🙂 .

De aici eu, cât şi Andrei, aşteptam zona „regină” a traseului şi anume Custura Sărăţii. Este o porţiune de creastă mai îngustă, dar foarte bine asigurată prin zonele critice, ce leagă vf. Şerbota de şaua Cleopatrei. Pe vf. Şerbota am mai făcut un mic popas şi am început să roadem un caşcaval pe care-l avea Andrei la el. Numai bine că am împrumutat de la un băiat de pe acolo o brişcă, că să-l tăiem mai uşor 🙂 . În timpul ăsta soarele ne lucra la cap şi nici vântul nu prea adia. Până acum credeam că eu fac urât la soare şi căldură, dar Andrei m-a întrecut. E clar :)) . Parcă era vampirus.

Custura Sărații

În fine. După vreo 10 minute de stat, care ni s-au părut 2, am luat-o la vale pe Custura Sărăţii. Mamă, ce frumos e pe aici şi vara! Pe segmentul ăsta de drum am mai făcut nişte filmuleţe. La scurt timp am ajuns din urmă şi o famile de 3 (tată, mamă şi copil de ~7ani) pe aici. Chiar i-am apreciat. Tatăl îl ţinea pe copil cu un fel de ham improvizat din cordelină, că să-l asigure. Mama mergea după ei, cam speriată. Nu ştiu dacă de traseu sau de copil sau de ambele.

De la vf. Şerbota în şaua Cleopatra am făcut 50 de minute.

Urcarea pe Negoiu am făcut-o uşurel, ca să ne mai bucurăm de norul care ne acoperise, că prea ne încinsesem. Până pe vârf am făcut 6h şi 25km. Aici am mai stat câteva minute, ocazie cu care un tip ne-a si făcut o poza de vârf. Deja nu prea mai aveam multă apă la noi, aşa că am luat-o repede la vale, spre lacul Călţun, unde ştiam că este şi un izvor. Ca să mai scurtăm, am luat-o pe strunga Dracului. Pe aici am mai întâlnit vreo 10 oameni care urcau. Am coborât mai încet şi mai atent că să nu le dăm pietre în cap, zona asta fiind faimoasă pentru bolovanii instabili pe care-i adăposteşte. Pe coborârea aceasta am mai făcut şi ultimul filmuleţ din program.

Lacul Călțun

Destul de repede am ajuns şi la lac, unde am constatat două lucruri: era la fel de aglomerat ca pe plajă de la Mamaia (lipsea nisipul totuşi) şi izvorul nostru era secat. Deja simţeam cum îmi este şi mai sete, mai ales că soarele ne saluta iar de pe cer. Cât mai căutam noi izvorul nostru dispărut, îşi face apariţia şi un câine husky (fără stăpân, după cum am constatat ulterior) care era cam ud. Acum erau şi aici două posibile cauze pentru care era ud: ori făcuse baie în lac, ori vreun turist cu mai multă apă la el, a vrut să-l răcorească. Noi am optat pentru prima variantă. Asta ne făcea şi mai grea decizia de a bea apă din lac. Ne-am mai gândit, ne-am mai învârtit pe acolo şi până la urmă am făcut fapta. Am luat apă din lac ! Şi n-am murit şi nici nu mi-a fost rău, drept dovadă că am reuşit să scriu asta.

Spre lacul Capra

După Călţun urmează o zonă drăguţă cu lanţuri în urcare, spre vf. Lăiţel, o altă coborâre şi se ajunge într-o şa de sub vf. Paltinu. Aici este apă. Izvor sănătos, chiar în cărare. Am continuat apoi spre lacul Capra. Până să coboram însă la lac, deci cât eram pe sus, s-au format nişte nori şi ceaţă, ceea ce a fost foarte bine că ne-a mai scăpat de căldură. Andrei nu se simţea prea bine: avea pulsul foarte ridicat pe urucari cu toate că nu mergeam foarte repede şi nici nu prea mai avea energie. Voia şi mi-a propus să ne oprim la Bâlea pentru că nu simţea că mai poate continua măcar în ritmul în care mersesem până aici. Ce-i drept, şi eu mă simţeam puţin moleşit de la soare, însă nu eram la punctul în care să renunţ. Din acest moment a început o „negociere” între noi care cred că a durat vreo 45 de minute în care am explorat diverse variante: de a ne opri, de a continua până la Sâmbăta, până la final sau chiar până la Nerlinger că să vedem cum ne simţim. Andrei tot zicea că ori ne oprim acum, ori mergem până la final, chiar dacă mai încet. Până la urmă, am ales varianta 2. Şi am plecat 🙂 .

Spre Viștea

Pe drum, spre Moldoveanu, am întâlnit foarte multă lume. Chiar şi nişte cunoscuţi care ne-au mai dat o apă, o ciocolată, etc. Apă am mai luat si din nişte izvoare din potecă, de prin şaua Capra. Pe urcarea spre vf. Mircii simţeam că nu mai am energie în ciuda faptului că mâncasem constant, la fiecare oră. Aşa că, deşi nu-mi era a mânca, am mai băgat în mine vreo 600 de calorii în formă solidă. Încet, încet simţeam cum vine energia din stomac în muşchi. Magie şi cu mâncarea asta ! 🙂 . Apă am mai găsit şi la lacul Podul Giurgiului, în izvorul care-l alimentează, de unde am şi luat bineînțeles.

Şi aşa am ajun şi pe vf. Viştea în 12h:25 şi 45 km de la start. Eram cam pe la jumate abia cu traseul. 🙂 . De la acest punct încolo, creasta îşi cam pierde din dificultatea tehnică şi se poate merge mai repede şi chiar alerga. Următoarea oprire am făcut-o la refugiul fereastra Mică a Sâmbetei, de unde am luat şi apă. Aici deja mă încolţise pe mine sila combinată cu un sentiment de nerealizare pentru că avea să facem cca 24h până la final, în loc de 18 cam cum estimasem noi. Simţeam că nu mai am scop în traseul ăsta. Chiar îi propusesem lui Andrei să coboram spre cabana Sâmbăta şi să ne recupereze Eliza. Evident că nu a fost de acord, şi bine a făcut :D, pentru că făcusem greul practic. Trebuia doar să o dăm la vale uşurel, să lăsăm picioarele să meargă, ca să terminăm treaba. „Bine, fie!” i-am zis 🙂 .

Spre vf. și ref. Zârna

Pe porţiunea din fereastra Mare a Sâmbetei spre E nu mai fusesem niciodată. Aceasta debutează cu o curbă de nivel pe cca 4km care este foarte alergabilă. Şi noi am alergat aici, deşi uşurel, la ritm de 7 pe mie. Noaptea începea să apară şi noi aveam la noi doar o frontală. In planul nostru de 18 ore, estimasem că ne va prinde doar 1-2 ore noaptea şi de asta am luat doar una. Pe aici am mai avut o mică „depresie”, că să-i zic aşa, când am dat peste un indicator care arăta de la acel punct spre fereastra Mare a Sâmbetei 1h:30. Noi făcusem până aici, în sens invers, 1h:20, dar alergasem! Deja nu era bine dacă începeam să facem timpi ca pe indicatoarele turistice. Am început să fac calcule, că va mai dura 10 ore, că una că alta. Înţelegeţi voi.

La scurt timp, a urmat alt episod de genul. Am dat peste un indicator care are arăta 30 de minute până la ref. Zârna şi, deşi era la vale şi am mers rapid, am făcut fix 30 de minute până acolo. Rahat! Fix pe porţiunea asta iar cam rămăsesem fără apă. Mai aveam doar eu vreo 300ml. Următorul punct de interes era curmătura Bratilei, dată pe indicator la 2h de la ref. Zârna. Urcarea pe aici este foarte uşoară, după cum ziceam, şi, dacă eşti fresh, o alergi elegant. La vreo 1h de la ref. Zârna am dat peste nişte izvoare în cărare de care am şi abuzat cu apă.

Partea de final, spre vf. Comisu

Până la Curmătura Brătilei am făcut 1h:30 ceea ce ne-a mai ridicat moralul uşor, cel puţin mie. „Hai că se poate mai bine decât timpii pe indicatoare!”, îmi ziceam eu 🙂 . Următoarea staţie era vf. Berivoiul Mare (AKA Berevoiescul), cam ultimul punct mai înalt după care avea să înceapă coborârea. Şi până aici am ajuns mai repede decât pe indicatorul turistic, ceea ce ne-a mai dat un plus de moral. De la Berivoiul în jos, indicatoarele devin destul de rare şi de camuflate. Am prins şi puţină ceaţă pe aici, cât să ne amintim că suntem la munte 🙂 . Am înaintat destul de greu pe aici şi datorită faptului că aveam o singură frontală. Pe lângă asta, ne cam lua şi somnul şi de vreo 2-3 ori am simţit că mi se închideau ochii. Şi Andrei era la fel. Oricum, am reuşit să nu adormim 🙂 .

Coborârea spre Rudăriţa

Oarecum rapid mi s-a părut că am ajuns şi la vf. Comisul, vârf ce marchează sfârşitul zonei alpine şi începutul zonei de pădure. Cu toate că mai aveam puţin până la final, să ziceam vreo 10km, distracţia abia de aici începea. Noi am coborât tot pe bandă roşie spre curmătura Lerescu. Zona pe care aveam să mergem este foarte puţin umblată, slab marcată şi cu defrişări. Cu toate că mă pregătisem psihic pentru balaureală, nu mă aşteptasem să fie chiar aşa nasol. Terenul arăta ca o junglă, pe alocuri, cu vegetaţie multă şi deasă. Pe de altă parte, potecile nu mai există datorită furtunilor care au mai dărâmat copaci şi a exploatărilor forestiere. Cu toate că aveam GPS la noi şi voiam să urmăm marcajul, poteca pur şi simplu nu exista. Aşa că, după ce tot am cautat în stânga si în dreapta calea timp de zeci de minute, ne-am hotărât în cele din urma să coborâm pe un forestier nou făcut care părea şi circulat. A fost bună alegerea, că ne-a dus în alt forestier pe care am fi ajuns şi dacă urmam traseul oficial. Odată intraţi în acest ultim forestier, mai aveam doar 4km până la Rudăriţa. Între timp o anunţasem pe Eliza că noi o să fim la Rudăriţa pe la 3:30, doar că noi abia ajunsesem la ora 4 şi ceva pe acest mizerabil de forestier spre Rudăriţa. Avem numai gânduri în cap de ce o să facă Eliza pe acolo, noaptea şi tot aşa. Semnal nu aveam nici noi, nici ea ca să putem vorbi la telefon.

La 5 fără ceva, deci după 23 de ore, eram la Rudăriţa. Doar noi, că Eliza, nu. Da-i şi fă-ţi alte gânduri pe unde ar putea fi, ce s-a întâmplat si tot asa. Semnal nu aveam, aşa că am mai mers în stânga şi în dreapta să vedem dacă era oprită pe vreo margine. Dar nimic. Mergând aşa, am dat peste nişte tipi care la ora aia stăteau la un foc. I-am întrebat dacă au văzut o maşină de tipul X cu o fată in ea, etc şi mi-au zis că da. Aşa am aflat că Eliza fusese pe acolo. În fine, după alte 5-10 minute a apărut şi Eliza care tot patrula prin zonă. Deja era 5:15 dimineaţa. Pe la 6 fără, când deja era lumină afară, am ajuns şi la Plaiul Foii. Cam aşa s-a terminat şi aventura noastră şi, de obosiţi ce eram, am uitat să batem palma sau pe umăr sau să ne pupăm sau ceva care să marcheze finalul fericit si frumos a mici noastre aventuri.

Mulțumiri

Ca să îmi ușurez viaţa pe acest traseu, am mai întrebat şi obţinut informaţii de la Alin Tănase (pentru izvoare) şi de pe blogurile România-natură47, Mergi la pas, Marius Radu şi Silvique.

Şi, evident, Elizei care ne-a recuperat de la Rudăriţa la ore târzii din noapte 🙂 .

Lecții învățate

Este total nerealist să-ţi estimezi un timp de parcurgere pentru un traseu aşa de mare şi care conţine şi segmente pe care nu ai fost până acum

Trebuie, dar trebuie, să ai un scop secundar mereu. Dacă primul pică, intră al doilea în schemă. Altfel te demoralizezi şi e nasol.

Când te simți fără energie, e de la mâncare cel mai probabil. Mănâncă, chiar dacă nu ai chef de mâncare.

Cifre

Distante și timpi

– de la mânăstirea Turnu la intrare în creasta sunt ~5km pe care i-am făcut in 1h:10
– până la lacul Avrig, tot de la start, sunt 12km pe care i-am făcut in 3h:20
– pana ref. Scara avem 2okm făcuți in 4h:05
– vf. Serbota: 22.7km făcuți de noi 4h:55
– saua Cleopatrei sunt 24.3 cu 5h:50
– vf. Negoiu: 25km cu 6h:05
– lacul Călțun: 26.5km cu 6h:35
– lacul Capra: 32.5km cu 8h:45
– lacul Podul Giurgiului: 38.8km cu 10h:50
– vf. Viștea: 44.8km cu 12h:25
– fereastra Mare a Sâmbetei: 51.3km cu 14h:50
– vf. Zârna: 57.7km cu 16h:20
– curmătura Brătilei: 66.2km cu 18h:30
– vf. Berivoiul Mare (mai la S de el, ca traseul îl ocolește): 70.8km cu 19h:30
– vf. Comisu 75.7km cu 20h:48

Izvoare

– intre șaua Suru si vf. Budislavu, cam pe la km 10
– lacul Avrig (izvorul care-l alimentează) la km 12
– ref. Scara, la km 20
– lacul Călțun (din lac sau dintr-un izvor aflat pe partea de N a lacului), la km 26
– șaua de sub vf. Paltinu, la km 30-31
– lacul Capra (izvoare în potecă) la km 32
– lacul Podul Giurgiului (izvorul care-l alimentează), la km 39
– ref. Fereastra Sâmbetei (la 300m lineari spre S), la km 50
– înainte de curmătura Brătilei (chiar în potecă), cam la km 62

Mâncare și băutură

– am avut la mine mâncare in valoare de 4500 de calorii
– din care am mâncat 3500 de calorii + încă alte vreo 500 de calorii de la Andrei și din ciocolata căpătată de pe drum
– estimez că am ars cam 11 – 12000 de calorii
– am băut 3 activatoare (un activator = 200mg cofeină sau cca. 3 Red Bull)
– am consumat 7 geluri (a câte 35mg în medie) din care 3 cu cofeina (40mg de cofeina fiecare)
– am folosit vreo 6.5g de sare din plicuri Isostar si 8 tablete isotonice, tot Isostar
– am băut cam 7 – 8L de apă

Tags:
Category: