Cățărare în zona Cavalese – Predazzo

După ce am plecat din Herculane, am rămas o noapte în Slovenia, continuând apoi spre Italia unde ne-am oprit în Cavalese. Am ales astfel răul cel mai mic din perspectiva vremii, care era super ploioasă pe toată aria noastră de interes: Dolomiți – Tirol – Nuremberg. Cavalese are niște faleze de cățărat chiar deasupra satului și în plus se ajunge foarte repede în Predazzo, unde este zona Sottosassa. Nu e prima oară când ajungem aici și știam că majoritatea sectoarelor au acces rapid și se poate ajunge sau pleca rapid în funcție de ploaie.

Am rămas în zonă o săptămână din care în 2 zile n-am putut ieși afară din cauza ploii. Chiar dacă a plouat zilnic am reușit cumva ca, după-amiază după ce terminam de lucrat, să prindem o fereastră de vreme bună și să ne mișcăm puțin.

Cavalese

Am mers doar la faleza Palestra di Montebello Alta unde, față de 2021, au mai apărut niște trasee. Am ajuns aici doar de 2 ori: o dată în timpul săptămânii când a apucat să se cațăre doar Ioana pe un traseu pentru că a venit ploaia pe noi și, a doua oară, în weekend când am stat toată ziua.

Chiar dacă atât în Cavalese, cât și în Sottosassa este tot stâncă porfirică (un tip de rocă vulcanică roșiatică și aderentă), în Cavalese stânca este mult mai aderentă, poate cea mai aderentă stâncă pe care m-am cățărat până acum.

Revenind la trasee, ne-am dat pe: Olimpia 2 (5c / 20 m), Gate of Light (6a / 24 m), Olimpia 3 (6b / 27 m), Hands up (6b / 18 m), Morison Hotel (6b+/6c / 24 m ?) și Olimpia 1 (6a / 27 m). Singurul pe care n-am reușit să-l fac este Morison Hotel care are o secvență grea de mișcări chiar la top. Bătea soarele pe mine și n-am avut răbdare să formulez un plan.

Pe restul de trasee le-am făcut fie on sight/flash, cel mult second go. Ioana n-a avut răbdare să lege 6b-urile. Olimpia 3 mi s-a părut mult mai greu ca Hands up, deși au același grad: în pas are niște mișcări pe riglete de 15 mm, picioare la aderență unde creierul nu prea vrea să accepte că stânca ține bine 🙂 .

Predazzo – Sottosassa

Aici am ajuns de trei ori și am intrat pe diverse trasee: Ma ciao (6a+/6b / 10 m), Stort (6a+ / 18 m), Spigolo Licheni (6a / 17 m), Boce de paes (6a+ / 17 m).

Stort este un 6a+ cu pas de 6c, părerea mea: mișcări gaston pe o fisură taioasă de 20 mm cu picioare delicate. Topul traseului este superb: trebuie să urci pe o muchie aeriană fără să-ți prea vezi picioarele, cu niște mișcări întinse, de echilibru. Cu siguranță este unul din cele mai interesante trasee pe care m-am dat vreodată.

Spigolo Licheni are pasul doar la intrare, ce constă în niște mișcări mai dinamice, la prize bune, dar mai întinse. Are top comun cu Tinf (5a), traseu aflat la drepta de el.

Boce de paes are o intrare, mai boulderistică, foarte interesantă care mi-a ieșit abia din a treia, a patra încercare. Topul, atât eu cât si Ioana, l-am asigurat cu panic-ul pentru că stăteam într-o poziție foarte dezechilibrată. Traseul este foarte interesant ca linie, fiind un diedru ușor surplombat.

Alte trasee pe care am mai intrat: eu am încercat un alt 6a+, La facile, foarte boulderistic, dar care era ud după ploaia de seară. O sa mai revin cu altă ocazie pe el când e uscat și când nu mă bate soarele în cap. E un traseu de maxim 10 m, dar foarte intens, de parcă ești pe volume, la sală.

Ioana a vrut să încerce un 6a, Leonardo, de față dreaptă / ușor căzută care se vedea de jos că nu prea are prize. Bănuiala i s-a confirmat foarte rapid și a mers în general la artificial pe traseu coborând până la urmă dintr-un maion, când ne-am dat seama că nici nu ne ajunge coarda până în top. Teoretic traseul trebuia să aibă 20 m și coarda noastră de 40 să fie ok, dar la fața locului s-a dovedit a avea cel puțin 25 m. A rămas cu ideea că este cel mai greu 6a pe care a intrat vreodată. Eu n-am avut curiozitatea nici măcar o clipă să-l încerc.

Amândoi am mai încercat un (simplu) 5c, Neandertal, pe care n-am reușit să-l legăm. Pasul este la ieșirea din tavan, unde trebuie să faci o mică tracțiune de rangă, să rămâi în blocaj, să ridici picioarele aproape de piept și apoi să reușești să te ridici pe ele. Nu a ieșit mișcarea, nene, nu a ieșit !

De final

Și de data asta am rămas cu teme în zonă, chiar dacă am tot venit de-a lungul timpului aici. Mereu mă miră sau surprinde, cel puțin la Sottosassa, tridimensionalitatea traseelor care diferă total de calcar sau conglomerat. Aproape pe fiecare traseu ajungi să ai în brațe un bolovan sau o muchie uriașă sau să eviți un tăvănel, e foarte interesant.

În ambele zone rămâne sa depășesc gradul 6b. Am și eu niște proiecte ambițioase, ce să zic ! :))