A treia escaladă pe creasta Coștila Gălbinele

Sâmbătă am mers a treia oară pe creasta Coștila Gălbinele (prima oară în 2014, a două oară în 2018). A fost prima oară când merg cu Ioana pe aici și prima oară când fac traseul cap de coardă. Vremea pe prognoză nu se arăta una ideală, fiind date atât vânt moderat, temperaturi modeste (10 – 12 grade), cât și niște șanse de ploaie.

Încă de pe urcarea spre refugiul Coștila ne-am tot „întrecut” cu o echipă de 3 băieți care mergeau tot pe CCG, cum spuneau ei. CCG fiind prescurtarea folosită uneori pentru Creasta Coștila Gălbinele. Întrecerea a fost la modul că noi mergeam constant, iar ei foarte variabil: ba băgau gaz la deal, ba făceau apoi pauze de 10 minute. Astfel i-am ajuns și întrecut de 3 ori 🙂 . Am făcut 1h:40 până la refugiul Coștila.

De la refugiu și până la intrarea în traseu (care coincide cu intrarea în Dom Profesor) am făcut 1h:45. Pe această secțiune nu pot să nu precizez din nou traversarea super expusă prin stânga pintenului Coștilei pe care, cap fiind acum, am simțit-o și mai intens. Tot segmentul acesta l-am făcut la adidași, urcând legați în coardă la mers concomitent. La pinten m-a filat Ioana.

Traseul

Deși e a treia oară când parcurg traseul, nu prea îmi sunt clare regrupările, fiind uneori și regrupări secundare pe traseu. La fiecare parcurgere am scos un număr diferit de lungimi. Segmentele mai tricky pe traseu sunt 3: fisura de final din lungimea 2, fisura de început din lungimea 3 și apoi fața căzută șlefuită din lungimea 6. Mă refer la lungimile asa cum ne-au ieșit în parcurgerea asta.

Ce pot spune este că nu am reușit să mă abțin și tot am călcat pe un spit la fisura din lungimea 2 și apoi m-am tras discret de o buclă la fața căzută din lungimea 6.

Din păcate, atât eu, cât și Ioana nu prea am reușit să ne bucurăm de traseu. A fost frig și vântul a bătut constant în rafale și de 30 km/h. Având și echipa de 3 băieți în față noastră, am fost nevoiți să-i așteptăm la un moment dat și 20 de minute, până au plecat din regruparea înainte de lungimea 3. Aici am ajuns să tremur necontrolat de frig și să-mi clănțăne dinții în gură. Ioana era și ea congelată. Degetele de la picioare îmi erau și ele înghețate, ceea ce nu a făcut decât să îmi crească nivelul de emoție pe cea de a doua fisură din pasul traseului.

Pe lângă asta, 2 băieți din echipa de 3, erau foarte ne-experimentați și puneau picioarele la întâmplare dizlocând pietricele (bine că nu pietre sau bolovani !) și pământ. Una din ele a lovit-o pe Ioana în mână. Noroc că a fost mică și că a venit de la cca. 10m distanță. Am stat cu un stres continuu la capitolul ăsta. Pe unul din ei l-am văzut alunecând pe picioare de 3 ori în traseu.

Aproape de ora 13, când vântul se întețise, am văzut și nori negri care se formaseră pe Caraiman. Încă un punct în plus la neliniștea noastră. Până la urmă, am reușit să ieșim la finalul traseului bine și sănătoși. Echipa de 3 prinsese avans pe porțiunile de final, mai ușoare, așa că am mai redus din stresul ăsta. De la intrarea în traseu și până la pintenul final înainte de Brâna Mare a Coștilei, cel care se ocolește prin stânga, am făcut 4h:30.

Ca lungimi de coardă, parcă am făcut 7:

• LC 1: de la Dom Profesor până după regruparea cu clapetă, înainte de jnepeni; pe aici am mers sincron fără să regrupăm;
• LC 2: de la cele 2 ancore chimice până la pragul aflat după prima secvență de fisuri; am regrupat pe prag la 2 pitoane; aici am așteptat echipa din față noastră și ne-a luat frigul;
• LC 3: de pe pragul acesta, am intrat direct într-o fisură verticală, apoi am ieșit pe o față căzută unde am asigurat la o regrupare intermediară; apoi am mers puțin concomitent până la intrarea pe LC 4;
• LC 4: am început-o la baza hornului diedru și am terminat-o la începutul traversării spre stânga;
• LC 5: regrupați la începutul traversării (spit + piton) am continuat până la intrarea în jnepeni, unde am asigurat pe undeva (nu mai știu exact); de aici am mers concomitent până la LC6;
• LC 6: am pornit pe o față căzută ușoară, care continuă cu un horn și care se sfârșește pe o față căzută, cam fără prize ce marchează al treilea pas al traseului. La ieșirea de pe față am regrupat;
• LC 7: am mai mers puțin concomitent până la intrarea în ultima lungime tehnică: această începe cu un horn foarte facil, care este blocat la final de un bloc ce se ocolește drăguț prin dreapta, după care urmează o traversare accentuată stânga, pe niște blocuri de gresie cam instabile. Traversarea continuă în stânga, până când se intră pe bucată finală de creastă. Aici coarda freacă foarte tare și nici n-am găsit variante de a evita acest lucru. La finalul crestei se află o ancora chimică, cât și o cutie cu jurnalul traseului;
• Restul de traseu: traseul mai urcă pe linia de creastă, însă asigurări nu mai sunt. De data asta am făcut toată această porțiune la espadrile, legați în coardă și mergând concomitent.

Retragerea

Frigul intrase bine în noi și nu prea am stat mult la povești aici. Nu că am fi avut chef sau idei să ne povestim despre ceva în acel moment. Fără multe dezbateri, ne-am decis să coboram pe Brâna Aeriană. Am păstrat pe noi hamurile și casca, în cazul în care voiam sau trebuia să facem vreun rapel. De data asta, nu am mai făcut niciun rapel și doar ne-am folosit de diversele lanțuri și cabluri de pe parcurs. De la pintenul final înainte de Brâna Mare a Coștilei și până la refugiu am făcut 3h. Apoi de aici și până înapoi la mașină, care era parcată la Căminul Alpin, am făcut 50 de minute pentru că am și alergat.

Ziua noastră s-a terminat în 11h:50, 11km și 1450m D +/-. E a treia oară când constat că traseul ăsta este unul lung și solicitant.

Bucegi vs. Dolomiți

Contrastând cu Italia (Dolomiți), în România (Bucegi) ai timpi mult mai mari de acces și retragere raportați la timpul de traseu. De ex. noi am stat 4h:30 pe traseu dintr-un total de aproape 12h cât a durat toată tura. Munții noștri, pe cât sunt de mici (ca altitudine și întindere), pe atât sunt de ne-echipați ca acces și retragere pentru trasee de escaladă. Lipsesc drumuri, poteci bune de acces și instalații de transport pe cablu. Nu de puține ori, planificarea accesului și retragerii de pe un traseu constituie un subiect mai amplu decât traseul în sine. În fine, asta este doar o observație personală și nu o părere generală. Până la urmă, contează să îți placă. Nouă, în ciuda frigului de pe traseu, ne-a plăcut până la urmă, chiar dacă nu pot spune că a fost cine știe ce trăire 🙂 .