Via Ferrata Rio Secco

Pentru noi, via ferrata în Italia este asociată cu Dolomiții și implicit cu peisajul și altitudinea specifică lor. Acum însă, fiind în zona Trento, am căutat & descoperit o via ferrata cu acces rapid, scurtă și dificilă (grad 5B în cotația Fletcher – Smith), numită Rio Secco, adică Râul Sec. Numele vine de la faptul că întreg parcursul traseului are loc pe albia unui râu/torent care, presupun eu, se formează primăvara și toamna. Cert este că noi nu am găsit apă pe traseu, ci doar multă umezeală. De negăsit a fost și cascada care apare menționată în ghidul nostru de via ferrata, cu toate că am mers într-o perioadă cu ploi abundente.

Accesul

Acest traseu apare și pe Google Maps exact cu numele de Rio Secco, cu plecarea la câțiva metri de drumul SS 12, pe partea dreaptă cum vii dinspre Trento. Vizavi de acest punct, adică de traseul în sine, se află restaurantul Bar Cadio care deține și o parcare generoasă, unde am lăsat și noi mașina. Chiar dacă apare semnul de „parcheggio privato”, se poate lăsa mașina acolo dacă lași o vorbă la restaurant. Noi am ajuns cumva pe la ora 17 când restaurantul era încă închis (deschide la 18) și n-am reușit să anunțăm proprietarul că am lăsat mașina.

Traseul

De la drumul SS 12 (215 m alt.) pornește cu o potecă bine conturată, marcată cu bandă roșie, care în cca. 15 minute duce la primul cablu, loc unde se află și o bancă. Aici ne-am pus echipamentul și am continuat spre stânga (cum stai cu fața la bancă) de unde în 10 m începe cablul.

Spre deosebire de toate traseele de până acum, aceasta via ferrata pornește cu o ușoară coborâre, până în albia râului, de unde se urcă un mic perete vertical pe stânga, urmând ca apoi să ajungem tot în albia râului, cu un „etaj” mai sus.

După o altă urcare prin același horn/albie, am trecut și printr-un punct de belvedere aflat la cca 390 m alt, loc de unde vedem viță de vie și ogoare în loc de creste și văi.

Această primă parte se termină cu o mică potecă ușoară, prin pădure.

De aici în sus urmează cele mai interesante pasaje ale traseului după părerea noastră: niște traversări mai expuse, un horn foarte interesant și mici zone surplombate. Toate au în comun faptul că sunt alunecoase și că necesită foarte mare atenție la plasarea picioarelor (footwork bun).

Din loc în loc am mai dat și peste bolovani imenși de rocă porfirică ce contrastează cu calcarul specific zonei. Probabil că un geolog are o explicație banală pentru asta, dar noi doar ne-am mirat.

Cel de al doilea segment al traseului se termină la o răscruci de poteci, loc în care se poate face stânga pe poteca 490A pentru un exit rapid în caz de vreme rea sau alte probleme.

Al treilea și ultimul segment este cam întunecos deoarece albia râului ia aspect de canion și pădurea este parcă mai deasă. La scurt timp după acest punct am ajuns la Grotta del Basalisc (465 m alt.) și, imediat, într-o zonă foarte creepy unde erau zeci de momâi si lemne înfipte în găurile canionului.

De aici am pornit pe o urcare verticală și alunecoasă care ajunge la Grotta della Mariotta (520 m alt.), de unde a urmat ultima urcare care ne-a dus la finalul traseului, la 570 m alt.

De la intrarea în traseu, de la bancă, și până aici am făcut 1h:10 timp ce include și echiparea. În ghid estimaseră cam 1h:45 pe traseu.

Retragerea

La nici un minut de la terminarea traseului a început să plouă ușor. Cumva ne așteptam la asta având în vedere prognoza și norii ce ne înconjurau încă de la pornire. Pădurea deasă ne-a ținut partea și am reușit să ne dăm echipamentul jos fără să fim udați.

De la terminarea cablului se urmează singura potecă „disponibilă” spre stânga sus și, în câteva minute, se ajunge la un indicator care ne indică o singură direcție posibilă, tot spre stânga-sus. Am urmat poteca destul de abruptă până la o răscruce, cu indicator, aflată la 625 m alt. Aici am făcut stânga pe poteca 489, spre SS 12, adică punctul de plecare.

Deși ușoară la început, ba chiar alergabilă, retragerea continuă cu niște zone ce cablu, apoi niște scărițe de metal, culminând cu o scară de cca 15 perfect verticală, lucruri care ne-au surprins oarecum. Terenul este în general tehnic și umed, necesitând mare atenție la picioare. Retragerea poate deveni cu adevărat problematică dacă vine ploaie pe tine. Toată coborârea ne-a luat 52 de minute și am stat constant cu amenințarea ploii. La final le-am mulțumit zeităților că nu ne-a atins.

Concluzii

Traseul ne-a plăcut chiar dacă, după cum spuneam, diferă total ca peisaj față de alte ferrata din Dolomiți. Fiind la altitudine mică si cu expunere vestică este călduros pe timp de vară lucru pe care l-am simțit și noi. Durata scurtă a traseului îl face o opțiune perfectă pentru o jumătate sau un sfert de zi, atunci când vrei să te mai miști puțin, dar nu ai timp să faci o tură mai lungă.