Via Ferrata I Magnifici Quattro

Prima zi în Dolomiți ne-a prins cam pe la ora prânzului, așa că nu aveam chiar o zi întreagă la dispoziție. Traseul de via ferrata I Magnifici Quattro (Magnifici 4) se preta pentru restul zilei având acces rapid și durată scurtă, însă era neclar dacă poteca de acces era practicabilă. Știam de anul trecut când încercasem că datorită trunchiurilor de copaci căzute pe poteca de acces, nu se mai putea ajunge la baza traseului.

Încercându-ne pur și simplu șansa, l-am întrebat pe chelnerul terasei unde eram la o cafea dacă știe ceva de accesul în acea zonă. Cum aveam să aflăm ceva mai târziu, chelnerul era de fapt proprietarul terasei care l-a întrebat pe un om la două mese distanță, care era de fapt primarul sătucului în care ne aflăm (Campitello di Fassa), care la rândul lui l-a sunat de față pe noi pe primarul din satul de care ține zona traseului (Pozza di Fassa) și care ne-a comunicat indirect că accesul spre traseu este din nou practicabil. Ce ? Cum ?! Totul s-a rezolvat așa dintr-o întrebare și un telefon ! Păi, da ! Asta pentru că ne aflăm în Italia și oamenii de pe aici au turismul, natura și activitatea montană în sânge. Discutam cu Ioana cum ar fi decurs povestea dacă ne-am fi aflat într-o terasă din Sinaia, Bușteni sau orice stațiune din România…

Să revenim la traseu. Acesta este un traseu greu, cotat la gradul 6B. În cotația italiană, via ferratele au grade de la 1 la 5 însă, special pentru acest traseu din ce am înțeles, s-a făcut gradul 6. Și da, îl merită pe deplin. Este un traseu hard core, intens, care te ține în priză de la prima asigurare până la ultima. Spre deosebire de traseele vechi de via ferrata care au caracter utilitar (transport oameni și materiale spre diverse puncte militare), cele mai noi au un caracter sportiv, cu accent pe tehnică, forță și anduranță.

Accesul

Am parcat mașina ca și data trecută pe lângă campingul Vidor. De acolo am mers pe jos spre capela Malga Crocifisso cca 1km, după care am mai continuat 300-400m până când, pe partea stângă, am dat de 2 căsuțe de lemn. De aici pornește traseul prin ceea ce era odată o pădure, anul trecut un măcel de copaci, iar anul acesta un teren sterp. Față de anul trecut, poteca este foarte clar marcată și în 1h:10 de când am plecat de la mașină, eram la baza traseului.

Traseul începe într-o grotă uriașă (se distinge in poza de mai sus) cu aspect de mini-peștera și ruta este total ascunsă, ea nevăzându-se de jos sau de pe potecă. Abia când ajungi în grotă se văd puțin cablurile.

Traseul

Intrarea în traseu am prins-o udă. Chiar dacă nu ar fi fost udă, începe destul de tare, pe o urcare verticală cu prize de picioare la aderență și fără prea multe opțiuni la mâini înafară de cablu. Urmează o traversare stânga în urcare și încă câteva pasaje, după care se ajunge într-o zona ușoară ce precede intrarea în pasajul cheie al traseului.

Pasajul traseului constă într-o traversare spre dreapta, în urcare și puțin lăsată pe spate. Traversarea este lungă, de vreo 40m. Chiar și până să intri pe această traversare, trebuie urcat un diedru lăsat pe spate destul de dificil. Pe toată traversarea ai la picioare niște scoabe pe alocuri și cablu în general. Schimbatul asigurărilor de pe un segment pe altul este destul de solicitantă având în vedere poziția. Am simțit că m-am pompat la antebrațe, însă nu m-am oprit, că n-ar fi fost prea comod. Traversarea este urmată de încă un pasaj susținut, o urcare perfect verticală de vreo 4-5m doar cu prize la aderență. După acest punct, se ocolește un brad dărâmat ce pare că stă să pice la baza traseului și se ajunge într-o zonă de pădure, fără cablu.

Prin zona de pădure am mai mers încă 15 minute urmând poteca bine conturată, până când am ajuns la o nouă secțiune de cablu. După o ora de când am ieșit din prima parte a traseului, ocolind practic turnul pe care ne-am cățărat și întâlnind cca 3-4 secțiuni de cablu, am ajuns la partea a doua și cea finală. Și acest segment începe printr-o grotă foarte adâncă. Aș putea spune că grotele reprezintă caracteristica traseului.

Această debutează cu o urcare verticală și susținută fără prea multe prize de picioare ce ia sfârșit pe o brână de piatră destul de lată. Brâna continuă în urcare ușoară cu o potecă care sfârșește în porțiunea finală. Această începe cu o urcare diagonală stânga, foarte în forță. Se iese apoi pe fața din stânga urcând niște trepte metalice rare pe o suprafață verticală, care apoi duc imediat la o zona ușoară și la ieșirea pe platou. Tot parcursul traseului ne-a luat 2h:30.

Retragerea

Pentru coborâre noi mers pe varianta recomandată în ghid, adică în dreapta, spre refugiul Van San Nicolo. Din ce am văzut la fața locului, se mai poate coborî și prin stânga pe pârtia de schi care ia sfârșit aproape de Malga Crocifisso însă nu mi-e foarte clar cum ajungi acolo, fiind și o mică vale de traversat.

Poteca de coborâre începe foarte frumos și este foarte clară, până la punctul în care ajunge în zona de pădure. Aici am dat iar peste copaci rupți, căzuți, peste haos. Poteca s-a pierdut brusc așa că am rămas pe orientare la fața locului. Ceasul era trecut de ora 20:00, nici prea multă lumină nu mai aveam, iar noi înaintam destul de greu printre trunchiurile dărâmate. Până la urmă, am început să coborâm matematic pe un vâlcel care părea că ajunge înapoi la drumul forestier de pe care am pornit urcarea spre traseu. S-a dovedit că am ales bine și într-un final, la ora 21:00 eram ieșiți pe drum.

Această coborâre a fost o surpriză. Traseul ne-a ținut activi de la intrare și până la final, inclusiv cu retragerea. În total am parcurs 11km cu 800m D+/- în 6h:15. A fost o primă zi pe care am simțit-o destul de solicitantă, treziți fiind de la ora 3:00 noaptea, veniți cu avionul, condus cu mașina și tot așa. Una peste alta, a fost frumos și acest traseu merită încercat.