Via ferrata Furcela de Saslonch

Pe traseul Furcela de Saslonch am fost în ultima noastră zi de stat in Dolomiți, duminică. Acesta este un traseu nou în zonă, deschis în toamna lui 2021, pe care nu mai fusesem nici noi până acum. Se află la baza lui Sassolungo, având finalul deasupra refugiului Toni Demetz (alt. 2685m). Gradul, în cotația UIAA, este B cu pasaje de C. Asta ar însemna cam un 3A in cotația Fletcher/Smith. Traseul are expunere sudica, o lungime de 500m cu o diferență pozitivă de nivel de 200m.

Accesul

La baza traseului se poate ajunge de jos, din pasul Sella / Citta dei Sassi, urmând poteca 525 timp de cca 1h. O alta variantă este să iei gondola care ajunge exact la Toni Demetz, iar de acolo să cobori cca. 15 minute spre intrarea în traseu. Costul gondolei este acum 21 EUR/persoană vs. 17 EUR în 2021.

Noi am optat pentru mersul pe jos și am ajuns la baza traseului în 1h:20 calculat de la Salei, adică vreo 1h:05 dacă am fi plecat direct de la gondolă, din pasul Sella. La deal ne-am mișcat destul de greu pentru că ne bătea soarele în cap. Toată fața asta de stâncă, pe care se află traseul, are expunere sud-estică. Alex era cam lovit în aripă de căldură și abia se mișca, dar, cu multe, multe pauze, încurajări și impulsionări am ajuns și noi la baza traseului.

La un moment dat, în timp ce urcam, numărasem 23 de oameni care se echipau și așteptau să intre pe traseu. În primele segmente ale traseului erau alte câteva zeci de oameni. Nu țin minte să fi văzut o aglomerație așa de mare pe vreun traseu până acum. Cumva, faptul că ne-am mișcat încet, a făcut să lăsăm toată masa critică de oameni să pornească pe ferrata înaintea noastră, ceea ce a fost bine. Într-un fel.

Traseul

Până când am ajuns noi la baza traseului deja nu mai era nimeni lângă noi. Aveam oameni doar deasupra. În timp ce ne echipam, cineva din primele segmente ale traseului, a dislocat doi bolovani (o minge de tenis și poate unul puțin mai mare) care au trecut la cca jumătate de metru de noi, mingea de tenis lovind-o pe Ioana în antebrațul drept. A fost o chestie super neașteptată și rapidă. Bolovanii au fost dați de pe traseu (de la max. 10m înălțime), au căzut pe pământ și de acolo au ricoșat spre noi. Ulterior, după ce am ajuns și noi în punctul de unde au căzut pietrele, totul mi s-a părut destul de compact. De fapt, tot traseul mi s-a părut cu o stâncă foarte bună și compactă.

Traseul începe cu o urcare verticală, ușor spre dreapta, de unde se ajunge pe o zonă de față căzută. Aici am făcut o traversare drăguță și aeriană spre stânga pe teren ușor, locul de unde cred ca au căzut pietrele mai devreme. A mai urmat apoi o altă traversare expusă pe partea dreaptă a crestei, puțin pe spate, și am ajuns la baza unei urcări mai surplombate. Am hotărât să îi asigur pe copii aici așa că le-am dat fiecăruia un capăt de coardă și am plecat în mers sincron cu ei.

Am continuat asigurați până într-un fel de șa umbrită unde am strâns coarda. De aici, traseul coboară puțintel spre dreapta pe teren ușor. Copiii se mișcau bine si le plăcea. După alta secțiuni de urcare mai verticale, am ajuns într-o creastă drăguța și fotogenică.

Urmează alte două urcări destul de verticale, una din ele având niște trepte, care duc într-o a doua creastă. De aici vedem deja refugiul Demetz și am tinde să spunem că mai e puțin și gata cu traseul, dar nu e așa.

Din această creastă se coboară apoi puțin spre baza ultimului perete care trebuie urcat. La baza acestuia se află și ieșirea intermediară din traseu care duce în poteca turistică 525. Noi am continuat în sus pe o secțiune foarte frumoasă de cățărat și câteva zig-zaguri de cablu care tot ocolesc mici vârfuri de stâncă.

Deja intrasem în umbra pereților de deasupra noastră, începuse să adie vântul și uite așa, din ce transpirați eram pe urcare, am ajuns să facem cu toții frigul. Alex deja devenise puțin mov pe mâini. Îi tot impulsionam pe amândoi să nu ne oprim, că mai avem puțin până la final unde ne putem îmbraca în siguranță.

Destul de rapid am ajuns și la micul pod suspendat. Copiii erau cam dezamăgiți, „uau ce pod mic!”, „ăsta nu e pod!”. Cred că ei îl comparau cu podul din Delle Trincee care, într-adevăr, este mult mai lung și mai lat. Cu toate că e mic și scurt, acest pod este foarte aerian și ai senzația că aterizezi pe refugiul Demetz dacă sari de pe el (lucru nerecomandat, in mod evident!).

După pod, am mai trecut printr-o fereastră foarte îngustă de stâncă, pe unde trebuia să te strecori ca un pește, pe lateral, iar de acolo am mai avut 5-6 segmente de cablu care ne-au dus spre ieșirea din traseu.

Nouă ne-a luat 2h:15 vs. de 2h cât era timpul sugerat al traseului. Deci ne-am mișcat foarte bine având în vedere că am fost cu 2 copii și am mai făcut manevre de coardă.

Retragerea

Primul lucru pe care l-am făcut când am terminat traseul a fost să ne îmbrăcam. Al doilea lucru a fost apoi sa căutam o zonă mai dosită de vânt și să mâncam ceva. După ce am stat vreo 30 de minute, am pornit la vale pe aceeași potecă 525.

Dacă pe urcare Alex era cel sleit de puteri, acum îi venise timpul Alisei să se moleșească și să meargă încet, cu multe pauze. Chiar și așa am ajuns într-un timp bunișor înapoi la Salei, de 1h:23. Terenul fiind accidentat si copiii obosiți, am făcut pe coborâre cam același timp ca pe urcare. Toată tura ne-a luat 5h:32, a avut 7.3km cu 580m D +/-.

A fost un traseu foarte frumos care ne-a plăcut tuturor. Copiii s-au descurcat foarte bine și au fost atenți pe unde calcau, ca să nu dea pietre jos. După evenimentul cu pietrele de la începutul traseului, au înțeles cu atât mai mult de ce le repetăm obsesiv să aibă grijă mereu pe unde calcă când sunt pe munte.