Traversarea putin mai dificila cu stanca compacta

Via Ferrata dei Finanzieri

Pentru ultima zi din mini vacanța de Sf. Maria în Dolomiți, am vrut un traseu mai scurt și cu acces mai facil. Astfel am ajuns la dei Finanzieri 3C la baza căruia se ajunge ușor de la stația de cabină și care se termină pe vârful Colac (2715m), care oferă o panoramă frumoasă asupra zonei. Este un traseu care pare simplu din grad, însă are o surpriză chiar la final de care nu știam din ghidul nostru.

Apropierea

Am condus până în localitatea Alba, aflată pe lângă Canazei, o localitate mai reprezentativă din zonă. Aici am lăsat mașina într-o parcare fără plată și am luat gondola Ciampac (16 EUR / pers / tur-retur) până la refugiul Ciampac, până pe un vast platou. Aici sunt vreo 2-3 restaurante și/sau refugii și câteva locuri de joacă pentru copii. Este foarte frumos și liniște.

De la stația de cabină se merge spre stânga, către singurul și vizibilul perete din zonă: muntele Colac. De altfel sunt și indicatoare de ferrata deja. Este cu expunere nord-vestică și are puțin soare doar după amiază,ceea ce-l face perfect pentru zile însorite și călduroase. De la cabina la baza traseului am făcut 40 de minute.

La baza traseului
La baza traseului

Traseul

Dacă ar fi să caracterizez într-un cuvânt acest traseu, aș spune „friabil”. Dacă ar fi să-l caracterizez în două cuvinte, atunci aș zice „foarte friabil”. Cred că a fost cel mai friabil traseu, și nu mă refer doar la via ferrata, pe care am fost. Tot parcursul am mers cu foarte mare grijă să nu ating pietrele și bolovanii instabili.

Partea de inceput unde totul e friabil
Partea de inceput unde totul e friabil

Partea de început este banală. A urmat apoi o lungă urcare pe o față căzută ce are în dreapta o arcadă uriașă. Pe aici am întâlnit și trepte de metal, însă se putea foarte bine să nu fie acolo. Nu prea am înțeles de ce le-au pus.

De-a lungul arcadei uriase
De-a lungul arcadei uriase

Practic, din punctul meu de vedere, traseul a început de la pasajul vertical cu trepte. Este un pasaj lung (cam 60m să zic), vertical și, deși pe trepte, l-am simțit puțin solicitant. După acest punct urmează o altă zonă interesantă a traseului: o traversare stânga-sus pe o față aproape verticală, netedă și curată 🙂 . Nu știu cum s-a nimerit, dar în secțiunile dificile ale traseului, stânca este foarte bună și compactă.

Pasajul aproape interminabil de trepte
Pasajul aproape interminabil de trepte
Traversarea putin mai dificila cu stanca compacta
Traversarea putin mai dificila cu stanca compacta

Apoi a început să ne survoleze un elicopter de salvare. Aparent, în șaua ce precede urcarea finală din traseu, au fost doi oameni ridicați de elicopter. Nu am reușit să aflu de la echipa din față, care erau mai aproape de operațiunea de salvare, dacă oamenii aceia erau răniți sau epuizați sau pur și simplu s-au blocat emoțional pe acolo. E prima oară când sunt pe munte și îmi planează elicopterul la câteva zeci de metri deasupra capului și este o senzație interesantă. Pe de o parte eram curios să văd ce se întâmplă, pe de altă îmi era puțin frică să nu am dezechilibrez de la curent și pietricelele care veneau odată cu acesta.

Alta zona foarte friabila in timp ce ne survola elicopterul
Alta zona foarte friabila in timp ce ne survola elicopterul
Elicopterul in timpul operatiunii de salvare
Elicopterul in timpul operatiunii de salvare

Revenind la traseu, până în șaua din care au fost salvați cei doi, traseul nu mai pune probleme tehnice, însă pune probleme de instabilitate a pietrelor. Din această șa se prefigura ultima urcare care ajungea pe vârf, urcare care părea destul de tărișoară, chiar privită de la distanță. Încă nu eram dumiriți ce-i cu urcarea că în ghidul nostru nu era pomenită. Echipa din fața noastră cam strângea din dinți pe acolo și se scuzau că merg așa încet că este greu pasul.

Pe urcarea finala, traversarea de inceput
Pe urcarea finala, traversarea de inceput

După ce au trecut ei, am pornit și eu. Începe cu o traversare stânga de vreo 3m, apoi pornește vertical vreo 3m pe o porțiune curată ca lacrima: nu avea nici măcar praf pe ea, darămite prize să te ții. Imediat urmează o urcare stânga-sus foarte susținută care duce pe o mică brână, unde se mai poate respira puțin. Încă nu îmi / nu ne venea să credem ce „ne-a lovit”. De aici a urmat încă o urcare stânga-sus la fel de susținută, să zic de vreo 6-7m apoi partea grea ia sfârșit.

Ioana muncind pe zona cea mai dificila a traseului
Ioana muncind pe zona cea mai dificila a traseului

Cu toate că pasajul în sine are vreo 20m sau cam pe acolo, este foarte solicitant, mai ales când te ia prin surprindere. Cu toate că nu am fost pe multe trasee de ferrata, am fost pe toată varietatea de grade și, pot afirma cu tărie, că pasul asta depășește cu mult gradul 3. Se califică ușor la gradul 5 !

Retragerea

Până pe vârful Colac (2715m) am făcut, de la intrarea în traseu, 2h:30. Aici sus era multă lume. Vreo 20 de oameni, să zic. Nu am stat prea mult, ci cât să filmez o panoramă, pentru că aveam un zbor de prins, vorba aia ! Coborârea debutează cu un alt traseu de via ferrata, dar mult mai ușor, gradul 1 zic eu. Peisajul este drăguț și pe partea această de munte.

Via Ferrata usurica, de coborare
Via Ferrata usurica, de coborare
O zona de grohotis pe coborare
O zona de grohotis pe coborare
Ioana pe o traversare neasteptata si interesanta
Ioana pe o traversare neasteptata si interesanta

La scurt timp după ce se termină traseul de ferrata, se ajunge în poteca turistică 613. De fapt, toată coborârea de pe vârful Colac ocolește practic muntele ajungând într-un final în același loc, la stația de gondolă Ciampac. Poteca turistică 613 este clară, pe pământ și destul de alergabilă. Din vârf și până la gondolă am făcut 1h:40 de unde am coborât cu aceasta până în Alba.

Pe poteca turistica spre statia de gondola
Pe poteca turistica spre statia de gondola

Încheiere

Așa am terminat la fix, ca timp, și traseul nostru, iar odată cu el și weekend-ul prelungit de Sf. Maria în care am reușit să parcurgem alte două trasee extrem de interesante, ambele cu topul la peste 3000m altitudine: Giovanni Lipella, un traseu ușor, dar cu o imagistică deosebită și Cesare Piazzetta, un traseu foarte susținut și tehnic.

Închei prin a spune că în Dolomiți e magie pentru cei care iubesc muntele și sporturile asociate lui. Dacă va place muntele, Dolomiții trebuie să fie pe listă. Momentan are locul 1 în topul meu al celor mai frumoase destinații montane, din toate punctele de vedere: varietate de sporturi și trasee, imagistică (!), accesibilitate, marcaje, mâncare și oameni. Într-un cuvânt: MAGIC!

Cifre:

  • Grad: 3C
  • Lungime cablu: 300m
  • Diferența de nivel urcată: 700m
  • Lungime: 7km
  • Approach: 40′
  • Timp pe traseu: 2h:30
  • Retragerea: 1h:40

Tags:
Category: