Trekking și cățărare pe Valea Coștilei

Cumva fără să ne așteptăm, weekend-ul care a trecut s-au „legat lucrurile” și am ajuns cu Ioana la munte. Pentru că vremea se anunța bună, am ales un traseu puțin mai lung: Valea Coștilei. Este un traseu pe care îmi doream să ajung și în varianta de vară, întrucât pe varianta acoperită cu zăpadă mai fusesem de câteva ori. Știam că este un traseu cu câteva săritori mai dificile, așa că am luat și o coardă de 30m, niște carabiniere, câteva anouri și vreo 2 bucle echipate. Să fie !

Pe la 10:30 eram la intrarea în vale, iar până aici am făcut 1h:30 de la Căminul Alpin, din Bușteni. În fața noastră mai era un tip care părea că urcă și el pe vale, însă preocupat la acel moment să pozeze niște plante. Cum aveam să constatăm câteva minute mai încolo, după ce am făcut cunoștință, îl chema Marius care ni s-a alăturat nouă pe traseu. Astfel am mers în formulă de 3.

Încă de la primele săritori am observat că stânca era umedă de la ploile din zilele anterioare. Cum aveam să constatăm până sus, tot traseul a fost ud, cu atât mai mult în pasajele mai dificile.

Valea începe tărișor, chiar din zona crucii aflată puțin mai sus de refugiu. Firul văii face apoi ușor spre stânga și se mai îngustează, totul luând un aspect de canion. Aici am dat peste o primă săritoare care, din cauza umezelii, a fost puțin mai greu de trecut.

A urmat apoi o săritoare pe care am ocolit-o pe stânga, pe un fel de jgheab de piatră și pământ, foarte alunecos în condițiile date. M-am dus eu primul folosind practic niște prize inverse aflate cam la nivelul genunchiului, pline de noroi. Acest pasaj, lung de vreo 8m, se termină pe un prag unde am găsit și o șufă metalică ruginită prinsă în 2 puncte cu cordelină trecută prin niște clepsidre în stâncă. A plecat și Ioana după mine însă, chiar în primii 1-2m, a alunecat pe lespedea aceea înapoi. Nu a pățit nimic, înafară de o vânătaie și puțină sperietură. Văzând treaba asta, am hotărât să o asigur cu coarda. De pe această platformă, dacă ar fi uscat, se poate descățăra vreo 2-3m înapoi în firul văii folosind șufa metalică de care spuneam. Doar că șufa era udă și plină de noroi, nici nu ajunge până în firul văii, iar stânca pe care trebuia să descățărăm era udă. Chiar dacă vorbim de un pasaj scurt, era prea riscant așa că i-am dat salam pe Ioana și Marius și eu am coborât în rapel.

Firul văii continuă printr-un horn foarte îngust blocat de un bolovan. Și pe aici m-am chinuit puțin să trec și apoi am filat-o pe Ioana.

Am ajuns apoi la o altă săritoare compusă din niște plăci drepte, netede și ude. Poteca ocolește această săritoare pe stânga, pe o față de iarbă, chiar pe lângă perete. Când poteca ajunge la panta de iarbă din față, se traversează apoi brusc spre dreapta pentru vreo 4m și se mai urcă încă 2m, până la un piton cu 2 cordeline. Din acest piton se coboară iar în firul văii. I-am lăsat din nou salam pe Ioana și Marius și eu am venit în rapel.

Am mai avut apoi multe alte săritori micuțe pe care le-am depășit încet-încet. Am ajuns și la hornul final ce închide practic firul văii. Chiar la baza acestui horn am traversat spre stânga pe niște brâne semi-vizibile, urcând pe coama din stânga acestui horn. Hornul nu pare parcurs vara fiind cam friabil, pământos și ud. Urcând această coamă ajungem într-o primă mare deschidere a văii care primește din partea stânga un afluent secundar, foarte adânc (Vâlcelul de sub Creastă).

Am continuat pe această coamă până în punctul în care valea se desparte în 2 fire având în mijloc o altă coamă. Ambele fire au niște săritori înalte (5-7m) sub formă de hornuri, care par neumblate. Noi am urmat coama drept în sus, matematic, până în ampla pâlnie ce marchează zona de final a văii. Până pe Brana Mare a Coștilei am făcut fix 5h e la intrarea în vale. Ne-a luat foarte mult sau mai mult decât ne așteptam noi. Ne-am mișcat încet datorită stâncii ude și a manevrelor de corzi pe care le-am tot făcut.

Deja fiind cam târziu, ne-am evaluat variantele de retragere și gradul de oboseală a fiecăruia. După ce am trecut în revistă mai multe variante, am hotărât să mergem spre Omu ca să coborâm pe Valea Cerbului, acesta fiind un traseu mai ușurel. Până la Omu ne-au mai luat alte 2h:30, deci eram deja de 9h pe drum și ora era aproape 19:00, adică începea să dispară soarele. Ne-am evaluat din nou gradul de oboseală și variantele și am decis că cel mai înțelept ar fi să rămânem la cabana Omu peste noapte. Cu toate că era rezervată integral, am avut noroc că fix 3 oameni și-au anulat rezervarea, ceea ce a făcut să putem sta noi. Norocul ne-a surâs și prin faptul că aveam bani la noi ca să ne plătim cazarea (35 lei / pers) și ceva mâncare, căci de obicei nu cărăm atâția bani la noi pe munte.

După o noapte dormită mai degrabă în reprize, întrucât eram 36 de oameni într-o cameră și la fiecare 10 minute cineva emitea un zgomot, am coborât duminică pe Valea Cerbului înapoi la mașină. Uite așa s-a încheiat weekend-ul pentru noi cu un traseu drăguț și ud și cu o noapte de dormit la o cabană unde nu mai dormisem de când aveam 14 sau 15 ani 🙂 .