Trekking rapid de iarnă spre Mălăești

Din weekend-ul prelungit, doar o zi am putut să aloc pentru munte.  Pentru că puteam doar o zi și pentru că pe la altitudine era prognozat vânt de 60km/h+, am zis să încerc ceva „mai jos”. Un traseu clasic pe timp de iarnă care e și safe și alergabil, este Gura Diham – Diham – Mălăești – Take Ionescu – Poiana Izvoarelor – Gura Diham. Am mai aruncat o vorbă în stânga și-n dreapta și Andrei s-a arătat interesat să meargă. Așa că joi, chiar de Sfântul Andrei, plecam pe 8:30 din Gura Diham.

Am prins zăpadă chiar de la pornire, iar pe măsură ce înaintam în altitudine stratul acesteia creștea. În zona de platou (la relee) ce precede cabana Diham am prins un vânt care, cel puțin pe mine, m-a uscat de tare ce bătea. Era și răcoare afară, cam 0 grade, și vântul venea „la fix” pe transpirația de după urcarea prin pădure.

Daca până la cabana Diham am prins ceva urme modeste, de aici înspre Mălăești, nu prea am mai prins. Pe alocuri zăpada trecea lejer de genunchi ceea ce ne făcea înaintarea destul de anevoioasă. De alergat nu prea se mai punea problema și nici nu mai speram noi să alergăm, la cum se prezenta zăpada.

Am mai dat peste câțiva oameni pe segmentul de potecă numită „Glăjărie” ce duce spre Mălăești. Chiar și așa, la un moment-dat, după ce am depășit toți oamenii, poteca s-a restrâns la un singur set de urme. Acestea erau făcute tot de un alergător cu care ne-am și întâlnit de altfel, aproape de Mălăești. El cobora. Tot el ne-a cam speriat zicându-ne că sunt nămeți mari spre cabana.

Picioarele îmi cam înghețaseră pentru că zăpada era udă plus că eram și de vreo 3 ore cu picioarele-n ea. La cabană am stat puțin, mai mult ca să ne mai încălzim. Am băut ceai, cafea și am halit mâncare solidă.

Planul era să plecăm spre Take Ionescu. Doar ce a auzit cabanierul că vrem să facem asta și ne-a și mustrat zicându-ne că nu avem ce caută pe acolo. Mai ales că eram echipați cam light după gustul lui, doar în adidași. Într-adevăr urme nu erau pe poteca asta. În schimb era o zăpadă cum n-am mai călcat de mult, așa de mare mi s-a părut. Mă scufundăm până peste sold, uneori până la coate. În acest timp, cabanierul tot striga la noi să ne întoarcem, că nu avem ce caută pe acolo, că nu are chef să vină după noi dacă pățim ceva. Chiar era amuzantă scena asta. Cred că l-am cam supărat.

Fiecare pas era o luptă și un consum fantastic de energie. Cu toate astea, nu prea ne era nici cald că în zona aceea de traversare, imediat după cabană, bate vântul ca naiba. Ne mișcăm încet și ne înghețaseră mâinile. Și mie și lui Andrei. Tot am făcut cu schimbul: ba Andrei, ba eu la bătut urme, dar nu aveam spor. Cred că înaintam cam cu 50m la 10 minute 🙂 . Noi tot trăgeam speranța că odată intrați în pădure, zăpada avea să fie mai mică sau măcar mai tasată. Dar nimic. Era la fel de mare și la fel de afânată. Prima traversare din traseu, nu arăta bine. Era foarte încărcată și nu prea îmi surâdea să o traversez la ritmul asta încet. Așa că am luat o decizie clasică de altfel, pe timp de iarnă, și anume să ne întoarcem pe unde am venit.

Asta am făcut. De data asta am și reușit să alergăm puțin la vale pentru că mai trecuseră oameni pe potecă și s-a bătătorit destul de bine zăpada. La final am strâns aproape de un semimaraton, cam 20km și 1500m D+, pe care i-am făcut într-un respectabil timp de 5h:50. Până la urmă planul de a alerga la altitudine mai joasă că va fi vremea mai bună, nu prea s-a adeverit așa că tura noastră s-a transformat mai mult în trekking.