Trekking pe Valea Horoabei

Pe Valea Horoabei, cunoscută și sub denumirile de Valea Horoabelor, Canionul Horoabelor sau, pur și simplu, Horoabe am mai fost cu ceva timp în urmă împreună cu Croco și Doina. Ce mi-a rămas în cap atunci a fost întâlnirea cu ursoaica și cei 2-3 pui ai ei pe care am avut-o în zona de jnepeniș de la finalul văii. Legat de valea în sine nu prea mai aveam amintiri clare, doar țineam minte că e „apoasă”.

Pentru că încă voiam un traseu mai scurt și cu acces mai facil, m-am gândit să mergem din nou pe Valea Horoabei ca să vadă și Ioana partea asta de Bucegi.

La 09:30 eram deja gata de plecare pe traseu, fiind totodată una dintre primele mașini sosite în zona Padina. Știam că la întoarcere avea să fie prăpăd de mașini pe acolo.

Am pornit spre mănăstire și, chiar înainte de prima casă (pensiune) întâlnită am făcut stânga pe lângă gardul acesteia îndreptându-ne spre profilul văii care se vede în zare, în partea stângă. Până la intrarea în vale am făcut 30-40 de minute la mers ușurel. Cascada din poza de mai jos marchează începutul.

De aici, poteca pământoasă urcă destul de abrupt în stânga traversând o zona cu lanțuri. În curând ajungem la prima fereastră pe sub care ne strecurăm lăudabil fără să ne murdărim. Pereții văii sunt deja foarte apropiați și verticali, iar apa face un zgomot constant și puternic. După o altă traversare cu lanț, urmează o scurtă urcare de 6-8m care duce la altă arcadă, la „Izbucul din Horoabă”.

Aici este o traversare mai delicată, prin apă, pietre alunecoase și crengi ude. Practic ai de ales între a încerca să traversezi fără să te uzi și între a nu îți păsa dacă te uzi. Deși similare, cele lucruri sunt diferite: în primul caz te chinui mai mult, poți aluneca și atunci te uzi pe tot corpul și, Doamne fer!, îți mai sucești și vreun membru, în timp ce în a doua variantă știi că te uzi până la glezne, dar măcar îți alegi pietre mai plate din apă pentru stabilitate mai bună. Noi ne-am udat doar la picioare.

Secțiunea următoarea a văii este cea mai îngustă, cu adevărat un canion, cu o lățime de 1m sau cam pe acolo. Totul este foarte umed pe aici și extrem de alunecos. Diversele praguri pe care le-am întâlnit erau echipate cu scări metalice. Dacă n-ar fi fost scările, ar fi fost dificil spre imposibil de trecut având în vedere cât de alunecos este totul.

Poteca se conturează frumos la ieșirea din canion printre jnepeni. Apa curge chiar pe potecă sau poteca e prin apă, nu știu exact. Certe sunt două lucruri: nu are cum să-ți fie sete pe traseul ăsta și nici să-l termini cu picioarele uscate.

De aici am tot balaurit pe poteca îngustă, traversând diverse mici chei până ce am ajuns la o bifurcație. Ambele variante duc undeva, depinde de unde vrei să ajungi: cea din stânga ajunge în Drumul Grănicerilor (bandă roșie) în dreptul crucii de pe sau de lângă vârful Strungile Mari. Este și o stână omniprezentă aici. Varianta din dreapta continuă pe firul văii și, din ce am văzut pe hartă și la fața locului, ajunge mai aproape de Șaua Bătrâna. Mai circulată este varianta din stânga, pe care am mers și noi.

Până în Drumul Grănicerilor am făcut cca 2h:30. Planul nostru inițial era să continuăm spre Șaua Strunga și apoi Padina, însă am fi terminat tura prea repede așa că ne-am hotărât să continuăm la deal spre Șaua Bătrâna urmând să decidem de acolo ce și cum. Pe măsură ce înaintăm spre Bătrâna, vântul bătea din ce în ce mai tare și devenea mai frig. Până la Bătrâna am mai făcut cam 1h, așa că Ioana a fost de acord să extindem și mai mult tura, spre vf. Omu urmând să coborâm pe Valea Ialomiței înapoi în Padina.

Pe aici am întâlnit deja multă lume și, culmea, și alergători montani. Cred că vreo 8 am tot văzut de-a lungul zilei. Cu cât urcam spre Omu, cu atât devenea mai frig așa că am ajuns să pun pe mine toate hainele, inclusiv mănuși. Vântul sufla în rafale de 30-40km/h și scădea destul de mult temperatura resimțită.

După vreo 1h:30 de la refugiul Bătrâna, am ajuns în zona vârful Doamnele de unde se poate coborî mai direct așa spre Valea Ialomiței. Tot de aici mai pornește un traseu, punct roșu, care merge pe culmea Doamnele și ajunge tot la Peștera. Cum nu mai fusesem niciodată pe acest traseu, am zis să încercăm și ruta asta.

La început traseul pierde foarte puțină diferență de nivel, însă înaintează foarte rapid spre Peștera, linear vorbind. Este o potecă destul de puțin umblată și uneori neclară. Abia după cca 3km, timp în care am pierdut doar vreo 200m diferență de nivel, traseul începe să coboare foarte abrupt pe o potecă pământoasă și neclară.

Zona asta ar fi tare neplăcută și riscantă pe ploaie. Coborârea ia sfârșit într-o stână, acum părăsită, de unde pornește și un drum forestier care se intersectează la scurt timp cu marcajul bandă albastră (care coboară de la Omu la Peștera).

Toată coborârea asta până la Peștera ne-a luat 1h:45. De aici am mai făcut încă 30 de minute până la mașină, în Padina. Ca de obicei, locul se transformă pe timpul zilei: grătarele sfârâie, sute de mașini, praf și o mulțime de oameni, în general gălăgioși. Asta e turismul montan în România, din păcate. Ziua noastră s-a terminat în 7h:20 cu 19km parcurși și ars de soare 🙂