Rodopi ultra trail 2016

Rodopi Ultra Trail sau ROUT este un concurs de alergare ce se desfăşoară în zona nordică a Greciei, prin munţii Rodopi. Este un ultramaraton de 100 de mile (165km) cu cca 7500m diferenţă de nivel. Distanţa asta este oarecum una clasică între ultramaratoane, fiind şi cea cu care a debutat primul ultramaraton din lume, în 1977: Western States Endurance Run.

Ştiam că 165 de km înseamnă o distanţă la care trebuie să te raportezi cu respect, dacă pot spune aşa. Dacă un semi-maraton îl poţi face cu antrenament zero şi poţi avea apoi nişte dureri, un maraton îl poţi duce şi pe el la capăt fără prea mult antrenament, dar cu dureri, un 100km îl scoţi până la urmă la capăt dacă alergi câteva zeci de km pe săptămâna, ei bine, la un 100 de mile, nu prea poţi să te duci fără lecţiile făcute. Lecţiile făcute înseamnă două chestii, de fapt: antrenament fizic şi pregătire mentală. Nu mă refer aici la meditaţii sau alte nebunii, ci doar la faptul că la distanţe aşa de mari trebuie să te aştepţi că ceva va merge prost fie cu tine, fie cu orientarea, fie cu echipamentul, fie cu altceva. E bine să accepţi asta din start în loc să te surprindă la faţa locului.

Eu am mers la concursul ăsta cu dorinţa de a mă fi putut antrena mai mult. Mă rog, nu cred că sunt singurul care are regrete de genul ăsta înainte de concursuri, dar acum, pe bune, chiar trebuia să fi dat mai mult din picioare. Era bine dacă strângeam măcar 3-4 săptămâni legate cu alergări de peste 100km / săptămâna. În tot cazul, nu ştiu cum m-aş fi putut antrena mai mult în contextul socialo-cultural în care mă aflu acum.

La concurs am mers patru flăcăi din România: eu, Cosmin, Bogdan Iacob şi Bogdan Petruţu. Toţi într-o maşină. Tot toţi am dormit şi în aceeaşi pensiune aflată la vreo 8km de zona de start a concursului. Am plecat joi dimineaţă pe la ora 4 din Bucureşti şi la 12 eram acolo. Ne-am luat kiturile de start, am mâncat şi la 18:30 ne-am băgat în pat. La 6 dimineaţă, vineri, era startul.

Primii 41 de km

La start lumea îmi părea destul de liniştită. Nu prea se manifesta ca la noi, zgomotos. Aşa am avut senzaţia. La plecare altă chestie ciudată a fost că s-a pornit destul de uşurel. Eu mă aşteptăm să fie ca la noi, unde lumea fuge de parcă e urmărită de urs, chiar dacă vorbim de alergări de 100km.

Cam în primii 10km am avut nişte coborâri mai tehnice cu bolovani şi rădăcini acoperite de frunze. Aici i-am văzut pe greci cam fiind ezitanţi, aşa că am depăşit cam 20 de oameni. Nu am forţat. Pur şi simplu am lăsat picioarele să meargă la vale. Spre km 26 am mai ieşit din pădure pe un fel de culme cu pini de pe care se vedeau frumos împrejurimile. Pe aici mă tot întreceam cu o fată pe care ulterior nu am mai văzut-o. În postul de la km 26 era atât băutură, cât şi mâncare. Am ingerat o supă, nişte pâine şi am plecat mai departe. Cred că am stat cam 6-8 minute în post.

Până la km 41, unde era alt post, am tot ars-o pe forestiere de cam începuse să mi se ia de ele. Cum aveam să aflu ulterior, asta era doar începutul. Pe aici am tot intrat în vorbă şi am şi mers împreună cu un grec la vreo 50 de ani, care ştia bine engleză. La km 41 am ajuns în 5h:15. Aici am şi folosit primul drop-bag din traseu luând din ele noul set de geluri, batoane şi fiole 🙂 . Am stat 12 minute, timp în care iar am mâncat o supă şi nişte orez.

Km 41 – 71

După km 41 urmează o urcare semi abruptă, dar alergabilă dacă forţezi. Eu am mers la pas aici, ca să mai salvez energie. Până la km 54, unde se află alt post de control, am mers de mi s-a acrit doar pe forestiere cu o înclinaţie foarte mică, de ziceai că mergi pe plat. De fapt nu mergeai pe plat. Urcai pe „nesimţite”. La km 54 deja eram fără apă şi nici voluntarii de acolo nu aveau. Am dat însă peste apă la vreo 3km de acea zonă. Întâi de la un izvor, de unde am şi luat, şi apoi de la un alt punct de control, aflat la km 57, cam aşa.

De la acest punct în faţă, am mers pe poteci pe nişte curbe de nivel uşor ascendente sau chiar pe plat. Oricum erau foarte alergabile. Partea mai puţin frumoasă era că un strat consistent de frunze acoperea diversele obstacole de pe jos, în special rădăcinile şi pietrele. Cred că am acroşat peste zece chestii, în special cu piciorul drept. Am dumnezeit şi înjurat de credeam că o să mă întrebe grecii de pe traseu ce m-a supărat. Pe la km 60 şi ceva am rămas iar fără apă. Următorul post de alimentare era la km 71 şi singură mea speranţă era în râurile de pe traseu. Doar că nu prea am dat de ele, cum mă aşteptăm. Aşa că am rulat fără apă până pe la km 70, unde am dat peste un pârâu. Deja îmi simţeam muşchii rigizi şi picioarele grele. Ãsta este semn de deshidratare la mine.

În post la km 71 mă întâlnesc cu Cosmin. Abandonase. Altfel nu m-aş fi intersectat cu el. L-a durut glezna tare şi nu a vrut să forţeze, mai ales că era abia km 71 şi mai aveam în faţă încă 100. Chiar mi-a părut rău când am văzut că a renunţat. M-a ajutat cu logistica în post, la schimbat adidaşi, mâncat, refill de apă şi altele 🙂 .

Km 71 – 95

După ieşirea din post se intră pe o urcare mai pronunţată (pentru acest concurs), se trece printr-o albie de rău şi apoi se ajunge, ei bine, pe un alt forestier. Forestierele sunt nelipsite aici, se pare. Cam după încă 4-5 km am început să-mi revin cu energia şi sărurile şi am reluat alergarea. Noaptea m-a prins pe la km 78, aşa ceva. Ştiu sigur că la km 82, ce marchează practic jumătatea traseului, eram pe noapte deplină. Şi pe poziţia 25 🙂 . Deja mă luase o durere mai veche, prietenă de a mea, cea de inghinal la piciorul drept. Pentru că mă tot sâcâia şi mă oprea să ridic piciorul drept cum trebuie, am luat un anti-inflamator.

De la km 82 în jos se coboară pe poteci şi forestiere. Cu toate că unghiul de coborâre nu era prea mare, am ajuns la un moment-dat să simt nişte dureri de genunchi. La ambii genunchi. După alte câteva momente durerile au devenit tăioase si mi-au dat full stop. Nu îmi venea să cred că nu mai puteam înainta. Era prima oară, de când alerg, când am păţit aşa ceva, cu toate că, până la acel moment, nu alergasem ceva spectaculos după orice metrică (timp, distanţă, diferenţă de nivel sau tehnicitate traseu). Am trecut prin 3 momente în care a trebuit să mă opresc pentru câteva zeci de secunde ca să-mi deblochez genunchii. Şi mai curios pentru mine era că aveam aceste dureri cu un anti-inflamator la bord.

Următorul post de control era la km 95. Până acolo am mers mai mult pe forestiere uşor descendente. Nu am mai simţit durerea la genunchi, dar mă şi mişcăm foarte greu, în general. Mă simţeam mult mai obosit ca la alte alegări de 90-100km, deşi nu atinsesem limita aceasta. Aşa că am hotărât să mă opresc. Decizia nu a fost ușoară. După km 95 urmau cam 30 de km de coborâre, distanţă pe care nu aveam niciun punct de control „cu oameni”. Nu am vrut să risc cu genunchii, să mă blochez pe acolo. Adică ar fi mers să continui dacă mă băgam în modul „supravieţuire”, dar nu eram dispus să fac asta.

Voluntarii din postul de la km 95 au fost super ok şi tot încercau să mă determine să continui 🙂 . După vreo 10 – 11 ore de la momentul în care m-am oprit, am ajuns şi înapoi la cazare. A durat aşa mult că a trebuit să aştept să plece un voluntar din post către un alt post, acolo iar am mai stat până ce s-au strâns mai mulţi oameni care aveau să fie duşi în zona de start/finish.

Ambii Bogdani au terminat: Petruţu pe locul 2, cu un 23h:39, iar Iacob pe 5 cu 24:50. Nişte timpi si clasări excelente. Bravo băieți ! 🙂

Ce lecţii am învăţat de data asta:

1. 165 de km este o distanţă mare; aşa de mare că nu o realizezi de acasă oricât ţi-ai proiecta-o intern, ci doar acolo, când te duci să alergi
2. că o durere poate apărea oricând, chiar dacă nu te aştepţi să vină din „zona” respectivă
3. pentru distanţe aşa de lungi, trebuie să te antrenezi specific; eu nu eram pregătit pentru aşa de mult plat
4. pentru distanţe aşa de lungi hidratarea este esenţială; eu cred că din cauza ei am ajuns să am acele dureri, pentru că am făcut de două ori setea

În acest moment chiar nu ştiu dacă aş mai încera un 165km. Nu zic nici da, nici ba. Doar că dacă mă mai bag în aşa ceva, va trebui antrenament mai mult şi mai specific.

[divider scroll_text=”SCROLL_TEXT”]

Credit imagini: Drossos Drosos, Shooting Therapy.