Hornul Coamei

Pe hornul Coamei am mai avut o tentativă de parcurgere anul acesta, în ianuarie. Atunci am fost cu Justin şi Mark, însă traseul nu prea avea zăpadă bună pe el, ci doar câteva porţiuni acoperite cu o pulbere destul de fina de zăpadă. Aşa că am lăsat baltă ideea şi am parcurs de 2 ori valea Gălbinele, că să mai facem mişcare.

Acum am fost joi cu Croco. De data aceasta scopul nu era hornul Coamei, ci creasta Coştila – Gălbinele. Problema a fost, la fel, de condiţii: bătea vântul în rafale şi pe creastă nu era deloc zăpadă. Deci am fi parcurs-o ca pe timp de vară, doar că sub vânt puternic şi ceaţă, pe alocuri şi cu bocanci în picioare în loc de espadrile. Aşa că ne-am schimbat planul când am ajuns la refugiul Coştila şi am mers până la hornul Coamei să ne aruncăm un ochi pe el. Şi ce să vezi ? Chiar avea zăpadă pe el, suficientă cât să ne hotărâm să-l facem.

Traseul

Aşa că „ne-am băgat”. Noi am intrat în traseu exact de la baza lui, care începe cu un horn foarte îngust (să zic poate de 70cm), dar din fericire nu foarte adânc. În traseu se mai poate intra şi mai sus puţin, mergând încă vreo 50m lineari pe valea Gălbinele. De acolo se traversează în stânga pe o brână care ajunge tot în traseu, chiar deasupra primului horn de care ziceam eu. Ca reper general, traseul începe de pe valea Gălbinele, din dreptul grotei ce poartă numele de Hotel Gălbinele. Grota e pe dreapta, cum urci, traseul începe pe partea stângă.

Cu excepţia a 2 pasaje, noi am mers pe tot traseul concomitent şi legaţi în coardă. Cele 2 pasaje mai dificile erau, de fapt, nişte săritori. Prima se prezenta ca un fel de faţă destul de verticală (care la un moment-dat aş fi zis că are şi un unghi de 70-80 grade) acoperită cu gheaţă şi fără prize prin laterale. Aici gheaţa avea o grosime la limită cât să ţină colţarii şi pioleţii. Cred că dacă era cu juma’ de cm mai subţire, se cam complica treaba. Pe aici a mers Croco primul, şi apoi a m-a asigurat în 2 pitoane găsite mai sus.

A două săritoare problematică aveam un mare bolovan care bloca parcursul hornului. Citind apoi prin Cristea/Kargel, am înţeles că pe timp de vara săritoarea asta se fentează pe sub bolovan. Noi am luat-o prin stânga. Nu prea a fost uşor pentru că bolovanul şi peretele sunt destul de şlefuite şi fără prize. Trebuie să pui colţarii pe nişte proeminenţe foarte mici, de max 1cm. În fine, ne-am descurcat şi aici ca nişte oameni mari. De precizat că la 2m mai jos de bolovan era un piton de asigurare. Noi l-am văzut prea târziu că să-l mai folosim. Deasupra bolvanului nu am găsit asigurări.

După acest punct mai sunt de depăşit mici praguri şi hornulete care nu ridică probleme. Per total traseul ne-a luat fix 2 ore că să-l parcurgem. Mi-a plăcut foarte, foarte mult cum arată şi ce obstacole oferă spre căţărat. Plus că este şi foarte spectaculos pe măsură ce urci.

Retragerea

Traseul ia sfârşit pe Brâul Mare al Coştilei (BMC). Dacă pe horn nu a bătut deloc vântul, cum am ieşit în BMC a început să sufle bine de tot. Iniţial ne încolţise gândul să coboram în rapeluri pe Coştila-Gălbinele, dar când am văzut vântul, ne-am decis să mergem pe valea Scoruşi. Pe Scoruşi zăpada nu era prea omogenă din punct de vedere a consistenţei. Ba era gheţoasă, ba te afundai până la bazin sau era udă de ţi se lipea pe colţari (cu toate că aveam antisnow). Aşa că, cel puţin eu, am mers mai uşurel, descăţărând în mare parte cu spatele. Cu puţin timp înainte să ajungem la strunga Gălbinele, ne-am hotărât să coborâm totuşi pe Scoruşi până la capăt şi apoi să intrăm pe Mălinului.

Pe Mălinului am găsit zăpadă şi mai moale ceea ce ne-a făcut să apelăm la tehnică de coborât pe uşa din spate (pe cur, adică). Suprinzător, a mers chiar bine şi am parcurs repejor valea în jos. O singură săritoare a necesitat atenţie: un mare bolovan ce blochează firul văii, care se află la vreo 200m mai sus de locul de unde se desparte valea Colţilor de Mălinului. Cred că e prima săritoare problematică pe timp de vară a Mălinului, cum urci. În fine, aici am găsit o şufă metalică + un şnur de cordelină, pe partea stânga cum se coboară, care a rezolvat problema.

Din acest punct am traversat în dreapta, cum cobori, spre hornul de acces în valea Mălinului care ajunge în pădurea care într-un final dă în poiana Coştilei. Acest horn era un noroi total şi foarte friabil aşa că ne-am chinuit puţin să-l trecem. Coborârea prin pădure spre poiana Coştilei este de obicei cam scârboasă, iar acum că avea şi nişte porţiuni de gheaţă ascunse sub frunze, a fost chiar un deliciu. Până la urmă eu m-am oprit să-mi pun colţarii că prea mă chinuiam.

Toată excursia noastră a durat într-un final 9h:15 şi a avut cam 15km cu aproape 1500m diferență de nivel. Ca materiale am folosit doar colțari + pioleți, o coardă de 60m (dar clar merge una de 30m), vreo 2 bucle și o carabinieră. Vremea a fost până la urmă că pe prognoză. Doar zăpada a fost mai moale decât ne-am aşteptat noi. Doar pe hornul Coamei şi pe partea superioară a Scoruşilor era tare, în rest moale şi greu de înaintat. Cam asta a fost şi plimbarea pe hornul Coamei, un traseu pe care aş mai reveni. Tot iarna.