Escaladă la Herculane

Herculane a fost unul din puținele locuri din țară în care n-a plouat weekend-ul trecut. Cu toate că am ezitat să mergem aici având în vedere distanța mare față de București, până la urmă ne-am hotărât să ne ducem cu scop declarat și exclusiv de escaladă, rupând astfel tradiția deplasărilor în această zonă doar pentru alergarea montană (adică Hercules Maraton). Herculane este una din zonele din țară cu cea mai mare densitate de trasee de escaladă, atât sportive cât și de aventură (clasice), fiind astfel opțiuni de dificultate și lungime pentru toată lumea.

Sâmbătă: balaureală

Informațiile de trasee ni le-am cules într-o primă fază din ghidul Dimension Vertical (de Dan Anghel, Marian Anghel, Titus Gontea etc) publicat în 2010. Faptul că în prima zi, sâmbătă, nu am reușit să ajungem la niciuna din cele 2 faleze pe care ni le-am propus, ne-a făcut să căutăm informații mai actualizate și pe internet, ghidul având informații învechite pe de o parte și descrieri foarte vagi pe de altă.

În prima instanță am vrut să ajungem la faleză numită „Km 10”, locul unde a avut loc Herculane Climbing Open (HCO) în 2006. În cei 14 ani care au trecut de atunci se pare că natura și-a văzut cursul, astfel pierzându-se accesul spre faleză. A fost la un moment-dat o furtună care a doborât niște copaci, oamenii nu prea au mai circulat pe acolo și uite așa, ceea ce pare a fi o potecă când pornești de la stradă, se pierde în câteva sute de metri în desișul pădurii. Unde mai pui, că era să calc pe un șarpe mic și camuflat pe aici care stătea fix în cărare.

Pentru că am pierdut mai bine de 3 ore sâmbătă căutând faleze, am făcut puțin research pe net și am dat peste un PDF cu topo-uri din zona actualizat in 2018. Între timp am mai vorbit la telefon cu Croco și apoi cu Vali și amândoi ne-au recomandat cu căldură faleza Surplomba.

Duminică: cățărat

Accesul spre faleza Surplomba este simplu. Asta dacă știi. Cum parchezi mașina lângă sau pe lângă Centrul de Informare Turistică, se pornește spre hotelul Roman pe strada cu sens unic. Poteca spre faleză pornește după cea de a treia statuie pe care o întâlnim pe partea dreapta a drumului, a doua statuie fiind distrusă, rămânând doar picioarele ei. Am urcat parapetul ajutându-ne de piedestalul statuii și apoi am intrat pe o potecă vizibilă care urcă abrupt spre stânci. Atenție că și pe aici sunt șerpi care, conform obiceiului, stau drept pe cărare. Noi i-am întâlnit la coborâre. În 10-15 minute după plecarea de la mașină am ajuns la faleză.

Așadar, ora 10 în ziua de duminică ne-a găsit la Surplomba. Când am ajuns noi nu era încă nimeni așa că am pornit cu niște trasee 5a, ușoare: Violas și Ouzo, fiecare de cca 20m lungime. Aici execuția a fost simplă: întâi m-am dus eu, i-am pus manșă Ioanei, s-a dat Ioana, apoi am urcat eu manșă din nou și le-am dezechipat făcând rapel din top.

Ne-am mutat apoi mai spre stânga, la niște trasee 5b: Taz și Shrek. Pe Taz nu am reușit să ajung la final pentru că m-am blocat înainte de urcarea pe un prag mare, aflat după bucla 3. Trebuia să urc doar pe picioare, fără prize de mâini și se pare că nu mi-am găsit inspirația pentru mișcarea asta. Am coborât lăsând buclele pe traseu.

Am urcat pe Shrek, imediat în dreapta față de Taz. Pe acesta l-am dus până la final, pașii traseului fiind 2: unul chiar la intrare și unul exact înainte de top, unde am prins și ud. Când am coborât de pe traseu am recuperat și cele 3 bucle din Taz. Ioana s-a chinuit și ea puțin pe intrarea în Shrek, dar l-a dus până la capăt într-un final. Am urcat să dezechipez, coborând tot în rapel.

Pentru finalul de zi am zis să ne mai dăm pe încă un traseu, Tom. Acesta este în mod oficial cel mai ușor e aici cotat cu gradul 4. Cu toate că pare ușor, intrarea nu e chiar pe măsura gradului ea fiind pe niște prize deschise și cam prăfuite. Cred că abia din a treia încercare am reușit să plec pe traseu care până la final nu a mi-a mai ridicat probleme. Este un traseu destul de puțin umblat dacă e să judec după pânzele de păianjen întâlnite pe el.

Apoi am închis ziua. Așa ne-am dat seama că am stat pe aici aproape 7 ore. Eu am făcut 8-9 urcări, iar Ioana 5. Mă declar mulțumit până la urmă pentru ziua de duminică.

Cam asta a fost cu cățăratul. În rest, stațiunea e destul de ponosită cu puține, adică foarte puține, opțiuni de mâncat. În puținele locuri unde poți mânca, meniul se rezumă la „clasicele” românești, adică grătare și prăjeli. Servirea slabă, calitatea mâncării la fel de slabă. Atmosfera de aici este „în linie” cu ceea ce caracterizează turismul în România, din păcate: mici bere, oameni gălăgioși și muzică dată tare pe terase. Păcat că turismul sportiv în Herculane în special și în România în general, reprezintă doar o foarte mică parte din turismul nostru.