De ce fac sport

„De ce fac sport ?”, „de ce alerg ?” sau „de ce merg la munte ?”. Toate sunt întrebări simple care au răspunsuri complicate în spate. De fapt, nu complicate, cât greu de aflat. Partea interesantă este că abia de curând am ajuns să deslușesc mai bine motivele din spatele acestor porniri sportive, în ciuda faptului că am mai bine de 10 ani de când alergatul a devenit o rutină și o preocupare activă pentru mine.

Cele mai frecvente răspunsuri la aceste întrebări, răspunsuri pe care le aveam și eu servite către cine mă întreba, sună cam așa: fac sport pentru că e sănătos sau mă ajută să mă relaxez după o zi tensionată sau îmi place să alerg la munte pentru peisaj. Nu e nimic în neregulă cu aceste răspunsuri, mai ales că sunt adevărate și în cazul meu. În plus, nu este vorba despre greșit sau bine în toată povestea asta. Cel puțin in cazul meu, am constatat că (și) altele sunt motivele care alimentează aceste pasiuni și mă fac să-mi dedic destul de mult timp lor.

Articolul acesta reprezintă varianta mea de răspuns pentru simpla întrebare „de ce fac sport, până la urmă ?”. Întrebarea asta mi-a tot venit în cap de-alungul vieții și nu am primit-o neapărat de la prieteni, colegi, familie etc. Am fost întrebat și de ei, e adevărat, dar mult mai puțin. Eu eram cel care mă întrebam mai des.

Acum îmi dau seama că următoarea întrebare care vă vine în cap este: „de ce ai vrut să afli adevăratele motive pentru care faci sport ? nu era ok să faci pur și simplu ?” Răspunsul este că nu am vrut să fac acest lucru. Am ajuns să-mi lămuresc toate aceste lucruri într-un context personal mai complex și, odată ce mi-am alocat acest timp să înțeleg fenomenul, mi s-a părut fascinant. Cele ce urmează sunt poveștile mele, trăirile mele, emoțiile mele. Unele mă fac să plâng când mi le amintesc, altele sunt lucruri care mă bucură așa de tare, că îmi dau energie.

Frica

Motivul principal care m-a făcut să încep să alerg a fost FRICA. Frica de a mă îmbolnăvi, frica de a muri. Am început să alerg la cca 5 ani după ce maică-mea s-a îmbolnăvit de cancer. Vestea că cineva apropiat ție, dar mai ales mama, se îmbolnăvește de cancer și faptul că din acel moment începe să îi bată implacabil ceasul vieții este cumplită. Te cuprinde o frică abstractă care uneori te paralizează, cu momente de panică și de fugit pământul de sub picioare.

Maică-mea, ca parte a programului de recuperare, a avut un plan de activitate sportivă ușoară recomandat atât de chirurg, cât și de medicul ei oncolog. Tot în această perioadă am început și eu să mă mai documentez sumar despre efectele mișcării / sportului asupra sistemului imunitar, osos și cardiac și erau doar lucruri de bine. Așa că am început să alerg puțin, odată sau de maxim 2 ori pe săptămână, pentru că asta mi-a fost cea mai la îndemână formă de mișcare pe care o puteam face atunci. Mișcarea era unul din puținele lucruri în controlul meu în lupta cu boala, oricare ar fi fost ea. Deci am pornit pe acest drum. Asta se întâmpla undeva în 2006.

Pasiunea

Am continuat câțiva ani să fac cu consecvență forma asta foarte light de alergare, până când, într-o iarnă, am mers la munte să facem un traseu mai lung: de la Cota 2000 Sinaia, până la cabana Babele. Totul pe o zăpadă foarte mare și neomogenă. Nefiind obișnuit cu tipul asta de teren și prinzând și o zăpadă în care mergeai 4 pași din care 2 te afundai, m-a solicitat foarte mult și, țin minte, că am făcut un adevărat efort ca să termin traseul, în unele părți târându-mă pe zăpadă în genunchi. Mă dureau foarte tare ligamentele din zona inghinală și îmi simțeam picioarele ca de metal de grele. În același timp însă, am rămas fascinat de cât de frumos era totul în jur și de măreția platoului acoperit cu zăpadă. Aici a fost momentul când am constatat două lucruri: „îmi place la munte, trebuie să mai vin !” și „trebuie să alerg mai mult în București, ca să mă mișc mai ușor pe munte”. Asta se întâmpla în 2010, februarie.

Cumva această primă drumeție de iarnă pe care am făcut-o la munte a trezit ceva latent în mine, ceva ce am fost capabil să definesc mult mai târziu în firul vieții mele: PASIUNEA de munte pe care mi-a inspirat-o taică-miu încă de când eram mic. Multe din amintirile mele din copilăria „mică” sunt cu ai mei care se adunau la mine acasă cu alți prieteni de-ai lor și se uitau la diapozitive și poze din drumețiile făcute de ei la munte. Taică-miu, pe lângă pasiunea de munte, a avut-o și pe cea a fotografiei. Unul din modurile lui de a-și prezenta pasiunea față de munte era prin fotografiile pe care le făcea, fotografii cu care a și câștigat la vremea aceea (vorbim de anii ’80) un concurs de fotografie de amatori.

Pasiunea la nivelul următor

La începutul lui 2011 m-am apucat de escaladă dorind să duc cumva pasiunea lui taică-miu la „următorul nivel”, acela de a face trasee de alpinism cum le numeam eu atunci (aveam să constat că nu sunt de alpinism, ci de escaladă multi-pitch în teren de aventură). Doar că moartea lui taică-miu din iunie 2011 a lăsat un gol imens în mine și nu am reușit să mă mai țin de escaladă.

Ulterior am reluat escalada prin 2012 și m-am ținut de ea până în 2014, când am trecut-o din nou pe linia 2, de data asta ca să mă dedic alergării montane. Încet, încet însă am început să fac ture mai tehnice pe munte, iarna. Adică mers cu colțari și pioleți la început, apoi urcat diverse culoare și creste, care mai necesitau și corzi, asigurări și altele echipamente. Genul acesta de trasee pe care am început să le fac reprezentau ceva nou, ceva ce taică-miu nu făcuse la viața lui, el rezumându-se doar la trasee turistice parcurse vara. Tare mult mi-ar fi plăcut să îi povestesc ce simțeam, cum era pe aceste trasee și cât de frumos este iarna la munte pe văi și creste.

Am continuat însă cu alergarea întrucât este un sport în care te poți refugia sau fugi de griji mult mai ușor. Tot în acest an am participat pentru prima oară la un concurs de alergare pe asfalt: proba de alergare (5km) din cadrul unui triatlon. Nu mi-a plăcut. Era prea cald și multe gaze de eșapament pentru că alergarea era pe stradă.

Frica și pasiunea

Așadar, începând cu 2010 muntele a fost în centrul atenției mele și am făcut destul de multe trasee de trekking în acel an și în anii ce au urmat. Pentru că între timp mai și alergam prin București, ca să mă pot mișca mai bine la munte, în 2012 am simțit că vreau să încerc și un concurs de alergare montană. Am fost la proba de cross EcoMarathon (12km). Mi se părea foarte interesant acest sport din două motive: puteam să alerg (și să-mi atenuez FRICA de boală) și în același timp o puteam face la munte (alimentând PASIUNEA insuflată de taică-miu). Alergarea montană a reprezentat o combinație de două motive antitetice și extrem de puternice în core-ul meu, lucru ce m-a făcut să rămân atașat de ea. Cu atât mai mult îmi doream să merg la munte și să alerg după ce a murit taică-miu. Cumva simțeam că îi dedic lui aceste concursuri, simțind din nou o profundă amărăciune în același timp că nu pot să împărtășesc cu el aceste experiențe frumoase. Tot în 2012 am fost și la primul maraton montan (Maraton Piatra Craiului) și de aici au urmat și alte concursuri.

Mândria

Pe măsură ce tot participam la concursuri de alergare montană și mă antrenam mai serios am început să simt progres la fiecare câteva luni de zile. Deja se năștea alt sentiment ce avea să-mi alimenteze mai mult pasiunea pentru alergarea montană: MÂNDRIA. O mândrie combinată puțin cu spiritul de competiție. Sentimentul de mândrie alimentează în mod direct ego-ul, deci este unul foarte puternic. Este un sentiment care are la bază bucuria rezultatelor în urmă consecvenței, a determinării, a urmării unui plan (fie el de antrenament, de concurs sau orice). Atunci când depășeam oameni în concurs, mă simțeam mai bun. Când făceam timpi pe traseele turistice, în alergare fiind, mult mai mici decât timpii „oficiali” scriși pe plăcute, mă simțeam iarăși mai bun. Bonus: mă simțeam și mai bine atunci când își exprimau uimirea: „oau ți-a luat doar X ore să faci asta, mie mi-a luat o zi întreagă !”. Toate aceste lucruri îmi dau o și mai mare încredere în forțele proprii, alimentând și mai mult pasiunea. E ca un cerc vicios, în sensul bun al cuvântului. Evident că toate acestea sunt trăiri interne de ale mele, că nu merg acum pe stradă bătându-mă cu pumnii în piept la trecători, în timp ce le povestesc de timpii mei de alergare pe știu eu ce trasee montane.

Plăcerea, vinovăția și frica

Pe măsură ce faci sport mai mulți ani la rând, chiar dacă vorbim de nivel amator aici, corpul începe să se transforme atât în exterior, cât și în interior. Musculatura este mai pronunțată, ai rezistență mai mare la efort, consum mai eficient de energie, rezistență termică mai bună și rezistență psihică mai mare. Toate aceste transformări care au apărut încet-încet, m-au făcut pe parcurs să îmi PLACĂ în corpul meu. Da, știu că sună ciudat expresia. Asta nu înseamnă că îmi petrec o parte a zilei admirându-mă în oglindă, ci mai degrabă că mă simt bine eu cu mine. Simt că am un corp mai puternic, o versiune mai bună decât înainte de a mă apuca de sport. Treaba asta a venit la pachet cu încă două sentimente: unul de VINOVĂȚIE și unul de FRICĂ. Iată cum frica, dar de data asta cu altă sursă, reprezintă un motor.

Sentimentul de vinovăție apare atunci când nu reușesc să alerg sau fac o ieșire la munte, o tură de escaladă sau orice activitate sportivă pe care mi-am propus-o: „cum de nu am reușit să mă țin de program ?”, „nu sunt în stare să fac asta!”. Pe lângă faptul că mă învinovățesc că nu am făcut lucrul respectiv, îmi este și frică pe alocuri că, dacă nu o să mă țin de sport, îmi voi pierde sentimentul de plăcere legat de corpul meu. Intersant, nu ?

Maică-mea

În mai 2019 a murit maică-mea. Multiplele forme de cancer pe care le-a dus pe picioare atâția ani, i-au dat până la urmă lovitura fatală. Și a fost groaznic. Nu pot descrie în cuvinte cum este să o vezi pe mama ta murind încet, încet și să NU AI CE FACE în privința asta. E cumplit !

Tot anul 2019 am avut cea mai mică tragere de a face sport, totul pe fundalul stării emoționale legate de maică-mea. Nicio motivație internă, fie pozitivă sau negativă nu m-a mai putut face să alerg sau altă formă de mișcare. Asta nu înseamnă că nu am ieșit la alergat. Mi-am propus ca măcar de două ori pe săptămână să alerg, ca să țin motoarele calde. Doar că de ce cele mai multe ori alergatul era un chin pentru psihic, căci fizic nu aveam nici pe naiba. Mă simțeam epuizat, fără vlagă, fără motivație și respirația nu mi se coordona deloc cu mișcarea. 5km mi se păreau o eternitate să îi alerg, iar 10km păreau un ultramaraton. De multe ori alergarea se sfârșea în mers, iar de câteva ori nu am reușit să alerg nici 200m întorcându-mă acasă cu gândurile mele.

În încheiere

Ca să nu închei povestea într-un mod trist, am și o veste bună! Acum, la momentul când scriu aceste rânduri, am mai prins energie și am început să alerg de două ori pe săptămână fără să trag de mine sau să-mi fie greu. M-am reapucat de escaladă pentru că în continuare mi se pare un sport interesant care îți deschide o grămadă de posibilități de balaurit prin munți.

Cam asta a fost povestea. Nu știu cât de ușor a fost de citit, dar, dacă ai ajuns până aici, înseamnă că ai avut răbdare și nu pot decât să-ți mulțumesc ! Nici de scris nu mi-a venit prea ușor pentru că nu sunt genul de subiecte pe care le discut, sau noi ca oameni le discutăm, în mod frecvent. În general tindem să discutăm rar sau spre deloc lucrurile mai serioase ce țin de noi, dar iată că am reușit să duc la final acest articol care îmi bântuie mintea de ceva timp.