Căţărătură pe Valea Comorilor

Sâmbăta ce a trecut am optat din nou pentru un traseu de vale alpină care implică şi nişte pasaje de căţărare. Pentru că prima dată Ioana s-a simţit în parametri şi i-a plăcut, de data asta am mai crescut puţin nivelul de dificultate, mergând pe Valea Comorilor, situată pe partea sudică a Jepilor. Din cotație nu pare mai dificilă, pentru că ambele vai au acelaşi grad declarat: 1B. Cu toate acestea, mie unul mi se pare puţin mai dificilă Comorilor prin prisma faptului că are săritori mai înalte şi mai şlefuite.

Accesul în vale este foarte uşor: se merge pe poteca triunghi albastru (Buşteni – Cantoni Jepi) şi cam la 2km de hotelul Silva se face dreapta pe acest traseu. Practic, poteca turistică întâlneşte două fire de văi: Valea Seacă dintre Clăi sau Valea Seacă a Jepilor şi Valea Comorilor.

Intrarea în vale este marcată de o porţiune uşor înclinată de conglomerat şlefuit. Imediat ce se urcă aceasta parte se ajunge şi la prima săritoare, care se cațără pe partea stânga. Apoi panta este foarte lină, dar cu pietriş şi bolovani. În scurt timp, limba de pietriş şi bolovani continuă brusc spre dreapta, însă valea se urmează înainte. De la această ramificaţie, apare foarte multă vegetaţie şi se înaintează destul de greu din cauza ei.

Porţiunea de vegetaţie se termină cu o prima săritoare mai dificilă. Are practic doi bolovani. Pe primul se ajunge uşor. Pe al doilea însă e mai tricky. Am stat cred că vreo 20 de minute să rezolv pasul de boulder de aici şi până la urmă am ales să pun nişte lemne ca să fac un fel de trepte. A fost suficient cât să mă înalţ şi să bag mâna stânga în găleata din al doilea bolovan, aşa încât să pot stă la opoziţie cu picioarele pe peretele din dreapta. Mişcările, până la urmă, nu sunt complicate, doar că prizele de mâini sunt de câteva falange şi pământoase / prăfuite. La picioare ai, la fel, prize micuţe pentru adidaşi (suficiente pentru espadrile) şi parcă nu prea îţi vine să te duci aşa, din prima.

După acest punct valea se bifurcă. Noi am luat-o dreapta. Pare mai umblat firul acesta. Următoarea săritoare este o faţă căzută şi şlefuită pe care se merge la aderenţa ce se termină, parcă, tot cu un bolovan. Şi aici am asigurat-o pe Ioana. Mai urmează apoi încă două săritori cu lemne. Prima are la bază un buştean gros şi continuă cu încă 3 lemne subţiri. Aici am trecut repede. Apoi încă o săritoare foarte îngustă care are un trunchi subţire şi lung de brad pus de-alungul ei. Se poate trece şi la ramonaj. Partea de început a săritorii am prins-o udă şi am cam patinat pe acolo. Si la această săritoare am asigurat-o pe Ioana.

După secvenţa asta de săritori, iar se ajunge la o bifurcaţie. De data asta am luat-o stânga, întrucât în dreapta aveam de urcat un prag cam şlefuit de 5-6m înălţime. Pe această ultimă porţiune de vale nu am mai întâlnit pasaje dificile, ci doar multă vegetaţie şi resturi de copaci căzute pe acolo.

Finalul văii este tot în Brâul lui Răducu. Nouă ne-a luat fix 4 ore toată valea. Întoarcerea am făcut-o tot pe Jepii Mari. Întregul traseul a avut 12.6 km, 910 m D+ şi l-am făcut în 7h:23. De data asta „ne-a prins” mai pregătiți cu apă, dar parca nici n-a mai fost aşa cald ca data trecută.

Toate pozele sunt făcute cu telefonul (#HuaweiP9) că mi-am uitat aparatul în mașină.