Cățărare pe Acele Morarului, a doua parcurgere de vară

După tentativa de anul trecut, când nu am ajuns în timp util pe traseu, am revenit duminica aceasta cu planul mai bine făcut. Dacă partea de acces era acum clară în capul meu, cea de retragere rămânea cumva în ceață. Dar cum pentru a te retrage de pe un traseu trebuie mai întâi să-l începi și apoi să-l faci, ne-am concentrat întâi pe aceste 2 puncte.

Accesul

Am pornit pe traseul Valea Cerbului pe la 8:30 dimineața. Chiar de la început, am avut ușoare probleme de orientare pentru că, ei bine, și aici are loc o exploatare forestieră și, pe lângă asta, cred că traseul este în curs de remarcare. Astfel, am găsit foarte puține semne, multe din ele fiind acoperite cu o vopsea maro, de culoarea scoarței de copac. Dumnezeind puțin autoritățile române pentru dezastrul lăsat și pe aici, am mers încet, încet, la deal.

Abia după 2h:40 am ajuns la intersecția cu Brâul Mare al Morarului și apoi in 1h:20 până în linia de creastă. În fața noastră, pe brâu, era o echipă de 3 oameni.

Cu toate că identificasem de data trecută o scurtătură de acces în creastă, m-am decis să merg tot pe calea clasică. Așadar, odată ajunși în creastă mergem spre dreapta, urmând poteca ce duce prin jnepeniș, până în dreptul coamei ce coboară din creastă principală. Întâi am urcat pentru câțiva metri direct pe coamă și apoi am prins o potecă discretă în dreapta ei, urcând așa până înapoi în creasta principala. Pe potecă am găsit 2 momâi și am mai adăugat și eu vreo 3 pentru ușurință în orientare.

Se ajunge apoi la o față mai mult ierboasă care se urcă direct, dar mai pe partea dreaptă a ei ieșind astfel într-o porțiune mai îngustă a crestei. Am continuat încă puțin până la următoarea urcare care reprezintă fața ce duce în Creasta Ascuțită. Până in acest punct am făcut 1h de la intrarea pe creastă și 5h de la mașină ! Deja mă prinseseră niște gânduri dacă mai are rost sau nu să continuăm, dat fiind că ne-a luat așa mult. Cum însă era abia 13:30 și vremea arăta bine, am mers mai departe.

Traseul

Traseul tehnic începe cu parcurgerea Crestei Acului Mare care, după mine, este și cel mai dificil (în sensul de expus) pasaj al traseului. Chiar dacă sunt pitoane din loc în loc unde poți asigura, căderea nu este o opțiune. Îți trebuie un foarte bun echilibru și putere de abstractizare a hăului din stânga și din dreapta, pentru că, pe alocuri, creasta are sub 50cm lățime.

Noi am traversat creasta regrupând intermediar de 2 sau 3 ori, cam la 10-15m de coardă. Astfel am putut comunica mai bine eu cu Ioana și am redus riscul de balansare în cazul unei (puțin posibile) căderi. În timpul ăsta, Acul Mare era parțial în ceață și doar auzeam echipa din față vorbind în timp ce făceau rapel.

Având corzi de 30m, a trebuit să facem 2 rapeluri din Acul Mare: primul de vreo 10-15m, iar al doilea 30m. Din Șaua Acului Mare, am ocolit Degetul Roșu, spre stânga pe niște brâne înguste și fețe de iarbă. Apoi am urcat spre hornul din care pornește lungimea de coardă spre Acul Crucii.

Doar cu câteva zeci de secunde înaintea noastră a ajuns aici și echipa din față așa că a trebuit să-i așteptăm. Cred că am stat vreo 10 minute până am reușit să plecăm și noi. M-am dus eu primul și m-am oprit la regruparea intermediară (formată din 2 pitoane), aflată cam la 15m de intrarea în acest segment. Și aici am mai așteptat ca echipa din față să se deplaseze. A venit și Ioana și apoi am pornit spre Acul Crucii, încă vreo 20m. De data asta am ajuns pe Ac, luând-o prin stânga bolovanului final, fiind prima oară când fac așa. Am reușit chiar să mai asigur un anou pe un colț de stâncă.

De aici am mai făcut un singur rapel de 15m până în Șaua Crucii dintr-un spit cu maion. Din acest punct am strâns corzile știind că nu mai sunt pasaje care necesită asigurare. Există și 2-3 pitoane însă în caz de nevoie. Astfel am urcat și pe Acul de Sus unde am ajuns în 2h:40 de începutul traseului tehnic, adică de la baza urcării pe Creasta Ascuțită.

Retragerea

Odată cu finalul traseului a ajuns iar pe masă problema retragerii. Uitându-mă la pantele dinspre Valea Cerbului, îmi venea să fac orice, doar să nu cobor pe ele. Altă opțiune era să coborâm pe Valea Adâncă, dar nu știam exact terenul, eu fiind doar iarna pe ea.

A treia opțiune era să continuăm matematic pe creastă până la Omu (cam 150m diferență de nivel), ca apoi să coborâm pe Valea Cerbului. Echipa din fața noastră părea că a ales varianta asta, așa că ne-am zis să încercăm și noi. Eu chiar eram curios cum este.

Primul pinten, și cel mai proeminent din acest segment, l-am ocolit prin dreapta urcând apoi înapoi în creastă pe niște brâne puțin umblate. Pe aici poteca nu prea există. Din acest punct traseul devine din ce în ce mai simplu, mai fiind de urcat doar mici fețe foarte ușoare. Am mers oarecum pe o potecă slab conturată. Aproape fără să simțim, dar și fără să vedem, căci era ceață, am ajuns în zona Omu in doar 55 de minute de la ieșirea din traseu. Spun „doar” pentru că mă așteptăm să ne ia mai mult de o oră.

De aici în jos, povestea e simplă ca orientare, dar mai problematică din perspectiva efortului, fiind vorba de aproape 10km până în drumul asfaltat de Gura Diham. Nouă ne-a luat 2h:40 până jos, la mașină, înregistrând la final 20.5km, 1700m D +/-, pe care i-am făcut într-un timp total de 11h:15.

Cu toate că acest traseu este atât scurt (2h:30 de stat pe el), cât și puțin dificil din punct de vedere tehnic (2A), nu înseamnă că este ușor. Faptul că este izolat aduce destul de multă complexitate parcurgerii. Prin urmare, nu trebuie subestimate nici apropierea, nici retragerea. Fiind in zonă înaltă, expusă la soare și fără izvoare, trebuie să ai apă la tine. Noi am avut împreună 4.7L și ne-au ajuns la fix. Varianta de retragere spre Omu mi se pare cea mai facilă dintre cele 3, căci le-am încercat pe toate. Așa eviți pantele ierboase foarte abrupte care iți termină gleznele si genunchii, nemaizicând că nici nu necesită efort de concentrare și/sau orientare.

Aici se poate descărca track-ul GPS integral în format GPX.