Alpinism: Râpa Mare și Acele Morarului

Pentru sezonul ăsta de iarnă îmi dădeam șanse destul de mici să mai pot ajunge încă odată la o tură de alpinism. Până la urmă, tot urmărind prognoza și încercând diverse sincronizări de program cu Croco am reușit să mai ajungem odată. Treaba asta s-a întâmplat joi, pe o vreme perfectă, cer senin și zăpadă stabilă.

Dacă tot s-a mărit ziua, ne-am permis un traseu mai de angajament din punct de vedere al duratei: Gura Diham – Râpa Zăpezii – Râpa Mare – Acele Morarului (3 din ele) – Valea Adâncă – Gura Diham. Este un traseu 100% spectaculos, aerian și de atenție. Nu ai pasaje unde poți merge relaxat. Mi-a plăcut super, super mult și am simțit o bucurie pură de a putea face așa ceva. Peisajele sunt de nedescris. Trebuie să fii acolo ca să înțelegi.

Râpa Zăpezii și Râpa Mare

Râpa Zăpezii (grad 2A) împreună cu Valea Adâncă (1A) au punct comun și se desprind din Valea Morarului din zona numită Poina cu Urzici. Râpa Zăpezii este firul din stânga, Valea Adâncă cel din dreapta. La rândul ei, Râpa Zăpezii, se desprinde în două fire mai sus, ambele ajungând în diverse puncte ale crestei Acele Morarului: (1) Râpa Mare care ajunge în șaua Acului Mare (primul ac în sensul clasic de parcurgere) și Râpa Crucii care ajunge în șaua Acului Crucii (al treilea ac, dacă numărăm și Degetul Roșu), înainte de urcarea pe Acul de Sus (al patrulea ac).

Pe toată urcarea cele două râpe, am prins doar o săritoare descoperită. A fost chiar prima din traseu care se și vede de jos, din Poiana cu Urzici. Ca mai toate săritorile, atunci când le vezi de la distanță zici că sunt banale, iar când ajungi lângă ele începi să te scarpini puțin pe cap întrebându-te pe unde naiba să o iei. Așa am făcut și aici. Întâi m-am dus eu primul, pe stânga, dar zăpada se afunda și nu mă puteam ridica mai sus să agăț ceva cu pioletul de deasupra. Pe partea centrală la fel: te afundai și nu aveai cum să te ridici. Așa că am încercat pe partea dreaptă. Întâi eu și apoi Croco, care a și reușit. Cu toate că aveam de trecut doar 3m, a fost cu foarte mari emoții. Zona este șlefuită și piciorul stâng trebuia pus doar la aderență cu colțarul pe bolovan, iar la mâna dreapta aveam doar un mic prag foarte friabil. În fine, după vreo 20 de minute, am trecut.

De la acest punct în sus am găsit toate săritorile acoperite. Imediat urmează și bifurcația cu Râpa Crucii care merge în dreapta. Noi am mers stânga, pe Râpa Mare. Mai urmează apoi niște mici variante de mers stânga-dreapta, însă trebuie urmat firul cel mai mare de zăpada. Nu e problematică orientarea.

Valea este foarte înclinată, dacă e să o compar cu diversele Albișoare pe care am fost. Pe anumite săritori acoperite eram cu panta la piept ca să zic așa. Noi am mers legați în coardă pe toată valea. Până la ieșirea în șaua Acului Mare am făcut 3h. Atenție, că Acele sunt la 2300m altitudine, iar Poiana cu Urzici la 1600m, deci sunt 700m cinstiți de urcat.

Acele Morarului

Față de alte văi de prin Caraiman și Coștila care ajung în general pe platou de unde nu mai ai probleme tehnice, aici valea se termină într-o creastă: Acele Morarului (grad 2A). Asta înseamnă că până să ajungi la ruta de retragere, în cazul nostru Valea Adâncă, mai ai de parcurs încă un traseu în sine sau, mă rog, vreo 70% din el.

Croco, când a fost data trecută pe aici, a urcat pe Acul Mare de unde, pe niște brâne, a coborât în Valea Cerbului. Și din șaua Acului Mare se poate coborî direct în Valea Cerbului și, așa cum am prins noi zăpada, mergea și varianta asta. Atenție însă că e față estică și e bătută de soare ziua. O altă opțiune este să urci pe Acul Mare, Creasta Ascuțită și să cobori pe Valea Bujorilor, dar nici pe aici nu e floare la ureche pt că mergi pe sensul invers de parcurgere a crestei (pe unde rapelezi de obicei) și nu sunt asigurări.

În fine. După ce am stat la soare în șaua Acului Mare vreo 20 de minute, am plecat spre Valea Adâncă. Primul reper este Degetul Roșu, pe care l-am ocolit prin stânga pe niște brâne foarte lejere. Nu mai era zăpadă pe aici. Din strunga Degetului Roșu urmează o traversare de vreo 5m, destul de expusă, care ajunge la baza unui mic horn înalt de vreo 5m. Hornul marchează începutul urcării spre Acul Crucii. Am plecat eu pe traversare.

Chiar la baza hornului este un piton cu inel destul de solid. Pentru că am asigurat la baza hornului, a continuat Croco urcarea pe el. A mers fix 15m, până la o regrupare intermediară pe creastă. De acolo, m-a filat el să ajung până în șaua de la finalul hornului de care ziceam mai sus. E un loc comod de filat, dar foarte aerian. Am procedat așa că nu ne ajungea coarda (de 30m) până în vârful acului, plus că ar fi frecat foarte mult. După vreo 25m a ajuns la pitonul din vârful acului și m-a filat. Am urcat și eu pe creasta asta, foarte aeriană și cam friabilă. Trebuie încercate toate prizele. După creastă se coboară vreo 2m în stânga, de unde se intră pe un mic horn de vreo 3-4m care te duce în vârful Acului Crucii. Ajungi practic pe un bolovan de pe care trebuie să cobori vreo 1.5m. Bolovanul se și poate ocoli pe stânga, dar este foarte expus și instabil. E puțină senzație să cobori de pe bolovan. Vederea de aici este superbă.

Pe toată urcarea pe Acul Crucii avem 6 pitoane, toate în stare bună: unul la baza hornului, unul pe horn, unul în șa, unul în regruparea intermediară, unul mai sus de pe creastă și cel din vârful acului.

Stația de rapel, pentru coborârea în Șaua Crucii este cu 5-7m mai jos de crucea în sine și este compusă dintr-un spit cu maion în stare foarte bună. De aici am făcut un rapel de exact 15m până jos. A trebuit să avem grijă că era cornișată zăpada în șa.

A urmat urcarea pe ultimul ac, Acul de Sus. Practic se urcă pe un sistem de brâne pământoase și ierboase. Cam cu 5m înainte de ieșirea pe ac este și un piton unde am și asigurat. Urcarea este banală dpdv tehnic, doar că necesită atenție, solul fiind mișcător.

Astfel am terminat Acele cam în 2h. Zăpadă am prins doar între ace, în zonele de șa. Noi am mers cu colțari și fără pioleți. Ar fi fost mul mai bine fără colțari, dar nu știam exact dacă o să dăm de zăpadă sau nu.

Valea Adâncă

De pe Acul de Sus am mai urmat linia crestei încă vreo 50m să zic. Pe dreapta am intrat apoi într-un fir secundar al Văii Adânci. Până am intrat în firul principal al văii am mers doar descățărând, cu spatele. Este destul de înclinat. Zăpada era mai tare ca pe finalul Râpei Mari. Odată intrați în firul principal, am mers cu fața la către vale și am înaintat rapid. Am găsit toate săritorile acoperite, dar, chiar și așa, am descățărat cu spatele. Nu am văzut pitoane sau posibilități de rapel. Deci e cam la ghici pe aici, în funcție de cât de acoperite găsești săritorile.

Până înapoi în Poiana cu Urzici am făcut 1h:30. Ne-am mișcat mai bine că am găsit valea în condiții exemplare 🙂 . Odată ajunși aici am făcut o ultimă pauză de hidratare, de mâncat și de schimbat echipamentul. Am pus totul în rucsac și am păstrat doar bețele de trekking.

Am reușit să ajungem pe lumină la mașină. Toată tura noastră a luat 11h, 14km și 1460m D+/-. A fost o zi excelentă care ne-a ținut in priză, dar care ne-a și oferit niște peisaje de vis sau breathtaking, cum s-ar spune. Traseul pe care l-am făcut mi se pare unul din cele mai panoramice, aeriene și fotogenice și pe care-l recomand pe timp de iarnă dpdv al „imagisticii”.