Tentativă pe Spălătura Văii Seci a Caraimanului

Pe Spălătura Văii Seci a Caraimanului vreau să ajung de câţiva ani. Am prins o pasiune combinată cu puţină teamă de acest traseu, când am ieşit odată dintr-o albişoară, pe Creasta Picăturii. De aici, de sus, se vede super aerian şi vertical hornul Spălăturii Văii Seci. De atunci mi-am zis că vreau să ajung şi eu odată pe acolo. Acel „odată”a venit miercurea asta când, împreună cu Croco, am zis să-i dăm o încercare.

Intrarea în vale

Pe la 6 am plecat din Bucureşti, iar pe la 8 şi ceva ne-am pornit de la Căminul Alpin, din Buşteni. Acolo lăsasem maşina. Până la intrarea pe firul Văii Seci a Caraimanului am făcut o oră. La intrarea în vale zăpadă era foarte îngheţată şi oarecum puţină. Primele săritori, care sunt şi de dimensiuni mai mici, erau descoperite. Le-am trecut fără probleme. Singura la care am mai strâns puţin din dinţi a fost cea care te scoate în poiana de dinaintea ramificaţiei cu Valea Zangurului. Aici era un fel de hornuleţ înalt de vreo 2-3m cam fără prize şi neacoperit de gheaţă 🙂 . Croco chiar a şi alunecat puţin pe el, când i-a scăpat un picior, la intrare.

Ieşirea din Poaiana Mare se prezintă ca o faţă căzută şi şlefuită, (cam) la un unghi 45 de grade. Acum am prins o gheaţă care nu era suficient de groasă cât să o putem penetra cu colţarii şi pioleţii şi care ne-a pus puţin la gândire ca să alegem ruta optimă. Eu am luat-o mult prin stânga, prin jnepeniş, iar Croco a trecut mai prin dreapta, pe unde i s-a părut lui mai groasă gheaţa.

Încercarea spre Spălătura Văii Seci

După această poiană se poate merge, cel puţin matematic, direct spre intrarea în firul hornului ce ne interesa pe noi. Cu toate că eu ştiam că în horn se intră printr-o mare traversare pe un brâu (mai exact Brâul Portiţei ce se află mai sus), am zis să încercăm aşa mai ales că l-am văzut pe Croco destul de hotărât pe varianta asta. Până aici făcusem cam 3h:30 – 3h:40 de când ne-am pornit.

La înaintare s-a dus Croco. Zăpada în zona asta era cam moale pentru că tocmai ce bătuse soarele pe ea înainte să ajungem noi. După această limbă de zăpadă se ajunge la un fel de faţă – perete cu o înclinaţie nu foarte mare, dar lipsit aparent de brâne şi cam fără gheaţă sau zăpadă pe el. Asta-l făcea cam dificil de căţărat, mai ales cu colţari în picioare. A tot încercat Croco diverse variante de traversare a lui dar nu ni s-a părut niciuna safe aşa că am hotărât împreună să renunţăm la „direttissima” asta. Tatonarea asta a durat, zic eu, vreo jumătate de oră sau mai bine.

Ne-am hotărât să ne întoarcem în firul văii (adică Seaca Caraimanului) şi să mai urcăm la deal pentru a ne orienta mai bine. Imediat am şi dat peste o săritoare interesantă pe care o ţineam minte de data trecută când am fost iarna. Este un horn cam de 4-5m destul de vertical. Acum avea şi el un strat foarte discret de gheaţă, suficient cât să te facă să te întrebi dacă e o idee bună să o iei pe acolo. Din păcate nu prea aveam de ales. Tot Croco s-a dus la înaintare. Pentru că la baza hornului gheaţa era mai groasă, am reuşit să plantăm două pitoane de gheaţă că măcar să avem o asigurare. Atât eu, dar mai a ales Croco, am trecut cu mari emoţii pe acolo. Gheaţa era casantă şi pocnea când dădeai mai tare în ea, iar sub această se află nişte stâncă şlefuită. Cred că a fost cel mai emoţionant pasaj din tot traseul.

După încă o săritoare, mai uşurică, am ajuns şi la Brâul Portiţei. Aha ! Pe aici se intră, de fapt, spre hornul Spălăturii Văii Seci a Caraimanului. Brâul este o mare traversare spre dreapta ce întâmpină, pe la jumătatea distanţei, şi o ruptură de pantă. Deja trecuseră 5h de la pornire. Ne-am dat seama că nu mai aveam timp să ne urmăm traseul, mai ales că după traversarea pe Brâul Portitei trebuia să mai facem 1-2 lungimi de coardă pentru a intra în traseul propriu-zis. Mai precis, hornul Văii Seci a Caraimanului nu începe din Brâul Portiţei, ci trebuie urcat un semi-perete pentru a accede în el.

Totuşi, dacă tot ne aflam aici, am vrut să mă duc puţin pe brâu ca să văd cum arată terenul mai de aproape. Aşa că mi-am legat un capăt de coardă şi m-am dus. Am traversat fix 60m şi am ajuns la ruptura de pantă de care ziceam. Chiar înainte de ea este o zadă mai solidă de care se poate asigura înainte de a coborî. Şi pe traversarea aceasta pe care am făcut-o eu mai sunt două zade în care se poate asigura. Prind bine şi ele pentru că traversarea este puţin expusă. Aceşti 60 de metri i-am traversat repejor, în 10 minute. Am estimat eu că de la ruptura de pantă până la intrarea în hornul Spălăturii, ar mai fi încă pe atât de traversat sau puţin mai mult, însă dificultatea ar fi mai mare decât pe prima parte, pentru că e mai înclinat şi expus terenul.

Continuarea pe Seaca Caraimanului

Bun. M-am întors în firul văii. A doua oară pe ziua de azi 🙂 . Am hotărât să continuăm pe hornuri, la deal pe firul văii „principale”. Cam toate săritorile erau puţin mai descoperite faţă de data trecută când fusesem şi aveau şi gheaţă mai puţină pe ele. Asta le-a făcut să fie puţin mai dificil de trecut. Pe tot segmentul acesta am cam mers eu primul şi am rămas legaţi în coardă. Am savurat din nou parcurgerea celor două săritori înguste şi oblice care îţi impun o poziţie ciudată (lăsat pe spate-stânga) pentru traversarea lor. În aceste săritori îţi intră doar câte un picior odată. Noroc că nu sunt foarte adânci, cu toate că intram aproape de şold uneori.

Încet-încet am ajuns şi la săritoarea cheie a traseului. Este acel diedru perfect vertical, cam fără prize, ce se află în partea finală a văii. Acum l-am prins puţin mai acoperit, să zicem cu 1m în plus de zăpadă, faţă e data trecută. La parcurgerea anterioară am avut emoţii şi mi-a luat ceva să-l trec. Ţin minte că m-am şi blocat puţin acolo. În fine. Acum, am simţit că pot „să-l fac” pe tip. Aşa că m-am dus eu primul. Şi mi-a ieşit ! Să dea naiba. Totul este să fii calm, să ai încredere în prizele de picior, discrete de altfel, şi să te poziţionezi bine. Opoziţia în picioare este esenţială aici. Tot esenţială este şi piatra încastrată din partea de sus a diedrului, în care poţi băga pioletul. Chiar vorbeam cu Croco cum ar fi săritoarea asta fără acea piatră. Cam horror ! 🙂

Retragerea şi concluzii

De aici practic se cam termină traseul. Ne luase 7h:50 de la pornire, destul de multişor. Am stat puţin să mâncăm şi am luat-o spre cruce. Apoi spre Valea Albă. Am reuşit chiar să ajungem pe semi-lumină la La Verdeaţă, în partea de jos a Văii Albe.

Tot traseul, până la Căminul Alpin înapoi, ne-a luat 11h. Am mers cam 14km şi am acumulat 1450m diferenţă de nivel pozitivă.

În concluzie, pentru Spălătură Văii Seci am zis noi că trebuie să plecăm mai repede din Buşteni, aşa încât să nu ne prindă seara pe finalul traseului. Plus de asta doar accesul până în el ar fi cam 5h. Noi cumva cam subestimasem timpul de apropiere şi de asta zic că 5h ar fi un timp mai bun de pariat pe el. Deci încă ne rămâne pe lista traseul 🙂 .