Tentativă de alergare pe creasta Făgărașului

Până la urmă am ajuns și în Făgăraș în primul weekend cu vreme bună din ultimele 6-7 săptămâni. Pe 4 august. Am mers cu Bogdan Petruțu. Fiecare cu mașina lui așa încât să lăsăm o mașină în punctul de sosire și alta în punctul de plecare.

Planul nu ne-a ieșit. Am abandonat sau nu am terminat, ca să sune mai frumos, din cauza mea. Am avut niște probleme fizice pe care nu le-am mai avut până acum. Mai exact, au fost două. În primul rând o durere supărătoare la unghia degetului mare a piciorului stâng care s-a manifestat destul de repede, pe la km 30. Practic nu mai puteam să calc cu piciorul așa de tare șchiopătam. Atunci am băgat un Diclofenac și am reușit să continui. După 3 ore a apărut din nou și am mai băgat un Diclofenac. Ulterior durerea s-a accentuat și la nici două săptămâni am ajuns să mă operez. Era un colț de unghie crescut aiurea care mă înțepa în carne.

Dar  nu ăsta a fost motivul abandonului. Sunt obișnuit cu durerea în picioare pe care „o pot duce pe picioare” ore întregi. Pe urcarea de la podul Giurgiului am început să simt o stare de răceală combinată cu una de epuizare fizică. Simțeam ca și cum începe să mă ia temperatura și să am frisoane. Pe acest fond, oboseam foarte repede și uneori trebuia să mă opresc la fiecare două minute măcar câte un minut ca să-mi trag sufletul. Dacă stăteam mai mult de un minut, mă lua tremuratul. Simțeam că nici nu am un echilibru foarte bun și că eram puțin amețit. Nu știu de la ce a survenit starea asta. Bogdan tot zicea că la combinația de lipsă de antrenament și cu statul la altitudine. Cu altitudinea nu știu ce să zic, dar cu antrenamentul nu aveam cum să-l contrazic. Când am ajuns acasă, m-am uitat și pe cifre: față de 2016 când făcusem prima oară creasta, acum eram cam la 60% cu antrenamentul. Deci, dacă e să lăsăm cifrele să vorbească, e o diferență foarte mare.

Am decis să coborâm pe valea Viștea și de acolo să inventăm ceva ca să ajungem la una din mașini. Norocul nostru a fost să dăm peste doi oameni din Sibiu, tineri ca noi, super amabili. S-au oferit să ne ducă ei cu mașina lor tocmai în satul Sebeș, unde lăsasem mașina de la finalul traseului, acolo unde am fi trebuit să ajungem dacă terminam creasta. Tipul care avea mașina, Viorel, nici nu voia să ne ia bani pe benzină măcar. Am stat și am negociat cu el ca să primească niște bani. Nici nu cred că și-a dat seama cât de mult ne-a salvat situația. Eu în tot acest timp aveam frisoane și temperatură. Am stat așa mai bine de două ore, până am reușit să iau un Nurofen. Bogdan tot încerca să mă liniștească zicând că era doar o reacție a corpului la epuizare. A fost groaznic.

După alte 2 ore, am ajuns și la Turnu Roșu, locul unde aveam cazarea. În cameră n-am reușit să adorm că m-a luat durerea de deget de îmi venea să țip. Motivul pentru care nu o făceam era că nu mai aveam vlagă. Am mai băgat și al treilea Diclofenac și am reușit să adorm 4-5 ore.

Per total, această experiență a fost una neașteptată. În sensul că s-a transformat în final într-o situație de management al durerii și epuizării. Orele treceau ca săptămânile și fiecare pas era un efort. Aia a fost ! Și acest traseu rămâne de încercat încă odată când o să fiu mai în formă.