Despre ruptura de menisc

De prin luna mai a anului ăsta, am început să am niște dureri în zona genunchiului drept. Durerea îmi apare pe interiorul piciorului mai ales pe mișcarea de flexie maximă a genunchiului. Nu pot sta ghemuit pe genunchi și, implicit, să-mi las greutatea în mod egal pe ambele picioare, că mă ucide durerea de pe cel drept.

Durerea se mai manifestă la mers, fiind uneori atât de intensă, încât trebuie să mă opresc. Interesant este că în acest scenariu durerea se tot plimbă pe diverse grupe musculare: ba pe gambă, pe bicepsul femural sau pe mușchiul croitor.

La cățărat se manifestă mai puțin, în special pe mișcări de drop knee mai agresiv sau „veniri pe picior”. Partea bună a cățăratului este că nu întâlnești aceleași mișcări, repetitive, pe tot parcursul unei sesiuni. Altfel stau lucrurile la alergare, mai ales la cea de asfalt. Aici faci aceleași mișcări pe toată durata alergării și, dacă e să te doară genunchiul, el te va durea la fiecare 2 pași 🙂 .

După ce am fost la Răzvan de câteva ori, am reușit să reduc durerea destul de mult eliminând mai toate cauzele musculare ale ei, ca să zic așa. Gamba și muschiul croitor erau foarte tensionate și după câteva sesiuni de dry needling am rezolvat problema, ajungând chiar să pot face și flexia maximă pe piciorul drept cu toată greutatea corpului lăsată pe el.

Totul a fost bine până la începutul lunii septembrie când, după o plimbare scurtă de cca 15 km prin Ciucaș, durerea a reapărut brusc și mult mai intensă. Am reluat procedurile cu Răzvan însă durerea nu prea se lăsa dusă, așa că am hotărât să fac și un RMN cu care să merg ulterior la un ortoped.

Interpretarea RMN-ului arată că am o fisură grad 3 a meniscului intern, ligamentul încrucișat anterior (LIA) puțin subțiat și alte mici „defecțiuni” de prin articulație care, din ce înțeleg, nu sunt de speriat sau de mirat date fiind verst și activitățile practicate în ultimii 15 ani (alergare, mers pe munte și escaladă).

Rolul meniscului

Meniscul este un cartilaj care joacă rolul unui amortizor între femur și tibie, fiind cu precădere solicitat la mișcările bruște de schimbare a direcției, de frânare sau pivotări care apar în diverse sporturi uzuale: fotbal, tenis de câmp, baschet, volei, dar și la cățărat. Din ce înțeleg, el se rupe sau se fisurează ca urmare a unui contact foarte brusc și puternic între cele 2 oase pe care le amortizează (femur și tibie) sau ca urmare a unei lovituri sau căzături. Cu cât practici mai mult genul acesta de sporturi, meniscul se uzează în timp și ajunge să cedeze la o încărcare mai mare pe articulație.

Odată ce s-a fisurat / rupt meniscul, intri pe o cale ireversibilă a degradării lui. Doar activitățile zilnice sau stilul de viață, dacă vorbim la modul general, pot încetini sau accelera degradarea lui, dar, un lucru e sigur, el se va degrada în continuare.

Abordarea rupturii de menisc

După ce am vizitat 3 ortopezi, am înțeles că sunt 3 abordări posibile în cazul meu. Cum numărul de soluții propuse este egal cu cel al ortopezilor vizitați, putem deduce că fiecare ortoped a avut varianta lui. Iată-le, în ordine cronologică:

1. să nu fac nimic pe moment din moment ce nu mă deranjează des și prea tare, urmând să mă ocup de problemă mai târziu, cand ar deveni mai gravă;
2. să fac niște infiltrații cu un cocktail de acid hialuronic și plasmă (PRP), scopul fiind de lubrifiere (de la acidul hialuronic) și de vindecare sau cel puțin menținere a zonei afectate a meniscului (de la PRP);
3. intervenție chirurgicală de sutură a meniscului ceea ce înseamnă, în esență, „coaserea” rupturii cu scopul a-l reface și a de rămâne întreg la locul lui.

Toți cei 3 medici au fost însă de acord cu un lucru: meniscul trebuie ținut cât mai mult în interior.

Al treilea ortoped m-a întrebat în primul rând ce vreau să fac de acum înainte cu viața mea de sportiv amator, lucru care se reduce practic la două opțiuni:

• dacă vreau să continui ceea ce fac (cățărat, mers pe munte și alergat), atunci sutura de menisc prezintă cea mai buna opțiune pe termen mediu și lung;
• dacă vreau să o las mai ușor sau să mă orientez spre alte sporturi ce nu pun presiune pe genunchi (de ex. șah, înot, arm wrestling etc), atunci nu e nevoie de intervenție și rămânem pe soluția #1 de mai sus.

Riscurile de a nu fac nimic

După cum spuneam, una din solutii, chiar prima, era să o las așa și să nu fac nimic pe moment. Chiar și scăzând nivelul de stres mecanic pe genunchi, mai devreme sau mai târziu, degradarea meniscului urmează să se accentueze.

Mai exact, ruptura se poate accentua, devenind de nivel 4 sau mai rău. Asta înseamnă că meniscul nu mai are o „ruptură curată” ca în momentul de față, care se pretează pentru sutură, ci bucăți din el se rup (se franjurează) ajungând să îți blocheze articulația. Soluția atunci va fi clar de intervenție chirurgicală însă, în loc de sutură, se va face meniscectomie, ceea ce înseamnă înlăturarea unei părți din menisc. Astfel ajungi să-ți pierzi parțial „amortizorul” natural și intri încet, dar sigur, pe calea artrozei.

Artroza îți limitează din capacitatea de a face sport, chiar și la nivel de amator. Înțeleg că pentru ea nu este o soluție clară de vindecare și că poți ajunge în cele din urmă la implant de menisc sau proteză de genunchi. Evident că fiecare om are specificitățile lui și soluțiile trebuie găsite împreună cu medicul ortoped.

Recuperarea în urma intervenției chirurgicale

Deși cea mai bună opțiune pe termen lung, sutura de menisc prezintă și cea mai mare perioadă de recuperare. Practic ajungi ca abia după 3 luni de zile să te reapuci de sport. În primele 4 săptămâni piciorul nu trebuie încărcat cu greutate și nici flexat, urmând ca după această perioadă să începi utilizarea lui din ce în ce mai mult, dar totul sub îndrumarea unui kinetoterapeut.

Dacă te apuci prea repede să folosești piciorul, riști să desprinzi sutura și să fi făcut toate intervenția degeaba. Deci nu vrei să pățești asta.

Pe de altă parte, meniscectomia, este mult mai rapidă ca recupere. În ziua 2 după operație poți și trebuie să începi să folosești piciorul, încărcându-l cu greutate. Exact genul ăsta de intervenție a făcut și Ioana acum câțiva ani în urmă și și-a revenit la activitățile uzuale/sportive rapid, în câteva săptămâni.

Durata intervenției chirurgicale pentru ambele opțiuni este de cca 30 de minute. Deci nu intervenția în sine este problematică, ci uriașa recuperare ce vine după.

În concluzie

După ceva timp de cugetare, am ales opțiunea de a rămâne activ și de a putea practica în continuare sporturile pe care le practic. Astfel o să merg pe calea chirurgiei și m-am programat pentru operație la început de ianuarie 2025. O văd mai înainte de toate o investiție în viitorul mobilității mele. O să revin cu un articol pentru partea de recuperare și alte impresii.