Blidul Uriașilor, repetare a parcurgerii de iarnă

După ce am fost săptămâna trecută pe Albișoara Crucii și am văzut că zăpada este suficientă și stabilă, a rămas în linii mari ca pentru săptămâna asta să încercăm traseul Blidul Uriașilor. Atât eu cât și Croco mai fusesem pe el în trecut și, cu toate astea, tot a rămas o dorință în suflețelele noastre să-l parcurgem încă o dată.

Atunci când am fost prima oară pe el, acum 11 ani, am rămas cu impresia că a fost cel mai greu traseu de iarnă pe care-l făcusem. Greu nu neapărat din punct de vedere tehnic, ci din perspectiva efortului susținut și a riscului asociat cu starea zăpezii de atunci. Varianta directă de ieșire în platou a fost foarte dificilă pentru că mergeam pe o combinație nefericită de stâncă, gheață, zăpadă și iarbă pe alocuri. Așadar eram curios cum ar arăta ieșirea „normală” din traseu și cum îl voi resimți acum ca nivel de risc.

Încă de la mașină vedeam că partea superioară a Caraimanului era acoperită de un nor, iar pe măsură ce ne apropiam de Valea Albă constatam ca plafonul de nori era și mai jos pe partea cu creasta Văii Albe. Când am ajuns La Verdeață am estimat noi că plafonul coborâse deja la 1900 m. Cu toate astea, am zis să o luăm ușor spre intrarea în traseu și să mai facem acolo o evaluare. Deja începuse să fulguie, cu toate că în prognoză (în una din ele) se estima abia in a doua parte a zilei. Zăpada era destul umedă și se lipea ca naiba de colțari, ceea ce făcea dificilă înaintarea. Speram din toate sufletele noastre ca mai sus să nu avem problema asta.

Traseul

Cum era de așteptat, până la intrarea în traseu (la cca 1780 m alt.) ne-am mișcat destul de greu și am făcut 1h:20.

O primă problemă a traseului este chiar intrarea în el, unde trebuie depășit perete de aproximativ 15 m înălțime. De data asta era integral acoperit de zăpadă și l-am urcat la bețe. După ce l-am depășit am trecut la modul pioleți și așa am continuat până sus. Următoarele 2 săritori erau, la fel, pline de zăpadă.

Doar pe a treia am găsit-o foarte puțin descoperită în partea superioară. Între zăpadă și stâncă era un mic gol, cum se formează de obicei, așa că depășirea ei a fost puțin chinuitoare. A trecut Croco primul și mi-a dat un capăt de coardă ca să mă asigure. Am făcut bine pentru că am patinat și alunecat de vreo 3-4 ori până am reușit să depășesc pragul.

Pe măsură ce urcam, zăpada era mai bine, in general compactă, iar pe alocuri înghețată binișor. Doar înainte de a doua saritoare am avut o secțiune de până în 10 m cu o placă care suna puțin a gol când am traversat-o, dar n-a pocnit ș nici nu s-a crapat. Între timp ninsoarea nu se oprea, ba chiar se intețea, iar noi intrasem cu totul în nor. Vizibilitatea era încă bună, dar prea mică pentru partea finală unde trebuia să ne orientam bine ca să o luăm pe ieșirea corectă.

După a treia săritoare urmează destul de rapid Brâna Mare a Coștilei (BMC) aflată la cca 2290 m alt. Din acest punct, dacă ne uităm în sus mai vedem o altă saritoare, însă nu trebuie continuat pe aici (așa am făcut la prima parcurgere). Pare-se că nici de data asta n-am rezistat tentației și am urcat puțin pe ea ca să vedem cum arată terenul în sus, însă ne-am dat repede seama că nu e ce trebuie și am descățărat înapoi spre BMC.

Punctul de decizie 1

Asadar, de la BMC am mai urcat cam 20 – 30 m diferență de nivel până când, în dreapta, apare un culoar clar, vizibil chiar și pe ceață deasă. Am continuat pe aici până când am ajuns într-o șa foarte aeriană și frumoasă din care, dacă e limpede vremea, se vede cât de abrupt poate fi traseul ăsta. Pentru că era comodă, am profitat ca să mai mâncăm ceva, încercând în același timp să ne orientam prin ceață.

Punctul de decizie 2

Din această șa/platformă, am urcat ușor stânga, pe lângă o mică crestuță. La dreapta de aceasta crestuță este un culoar mai mare și adânc care pare ca ajunge și el în platou (nu vedeam bine din cauza ceței), însă traversarea în el ni s-a părut prea expusă și riscantă.

Punctul de decizie 3

Aceasta ultimă urcare se închide într-o mică cornișă (probabil un prag). Continuarea evidentă din acest punct, la cum arată terenul, este spre stânga la 90 de grade. De altfel părea că se putea traversa cornișa intrând apoi, în dreapta, în culoarul de care ziceam mai sus, însă, ca și data trecută, traversarea arăta expusă și riscantă. Practic aici eram cam la 20 m diferență de nivel sub platou pe care-l și vedeam în puținele clipe când se mai risipea ceața.

Ultima provocare a traseului era să trecem de cornișa aflată la buza platoului. De data asta m-am dus eu și, după 3 minute de tatonări și încercări, am reușit să ies. Mi-a fost greu pentru că nu reușeam să agăț ceva prea bun cu pioleții, în special cu dreptul. Chiar dacă din poze pare că ieșirea este o față căzută, era de fapt foarte verticală, iar buza cornișei chiar te împinge puțin pe spate când ajungi la baza ei.

Retragerea

Platoul se află la 2420 m alt. Ne luat 3h:50 să parcurgem traseul și problema era doar parțial rezolvată pentru că vizibilitatea era zero, acolo sus. Adica whiteout. Așa că ne-am folosit telefoanele din dotare ca să ne localizam pe hartă și să navigăm spre releul Coștila. Cred ca în 10 minute am și dat de releu care, la cei 106 m înălțime ai lui, abia era vizibil. De aici am urmat o serie de stâlpi metalici (ușor de urmărit chiar și pe ceață) care duc spre drumul ce deservește releul și apoi spre traseul turistic cruce roșie, unde am luat-o stânga.

Odată intrați pe traseul cruce roșie am folosit mai puțin telefonul și am urmat linia stâlpilor care era vizibilă câteva secunde la fiecare câteva minute :)) . La 1h:15 am ajuns la intrarea în Valea Albă, mult mai repede decât ne așteptam. Prima oară când m-am retras din ieșirea din Blid am luat o varianta care părea mai directă spre intrarea în Albă, însă am făcut același timp. Varianta asta de acum, cu releul și traseul cruce roșie, este mult, mult mai bună și clară chiar pe vizibilitate foarte scăzută.

Coborârea pe Valea Albă am făcut-o într-o 1h:10. Zăpada a fost mai afânată în partea superioară a văii, mai înghețată puțin spre săritoarea Cârnului și apoi din ce în ce mai moale și lipicioasă. Am ajuns la Verdeață când deja se înserase. Numai bine că iar începuse ploaia așa că n-am stat prea mult în zonă și am pornit-o la frontale spre Bușteni. Ne-am mișcat bine prin pădure și într-o oră și puțin am ajuns la mașină.

Traseul ăsta este foarte frumos, aerian, dar și greu. Devine din ce în ce mai abrupt și solicitant pe măsură ce înaintezi în el. Față de Albișoare (Gemenilor, Crucii, Brânei) este mai lung, mai solicitant și mai abrupt. Nouă ne-a luat 10h:52 să facem toată tura, timp în care am urcat 1600 m (apoi am coborât tot atâția) și am parcurs cca 14 km.