Alpinism pe o Albișoară secundară

Cred că eu și Croco o să ajungem să cartografiem peretele Albișoarelor, având în vedere de câte ori am fost pe aici. Și de data aceasta am vrut să mergem pe alte trasee până să ajungem aici, dar nu le-am considerat oportune.

Inițial ne gândeam să parcurgem Valea Seacă a Caraimanului, însă de jos părea o scurgere proaspătă de zăpadă exact pe zona de poiană care-i expusă la soare în prima parte a zilei. După care, ne-am mai gândit noi puțin și am zis să mergem pe Blidul Uriașilor. Cum de jos, din Bușteni, arăta bine, ne-am propus să mergem până la baza traseului și să vedem cum se prezintă. Prin decembrie când am fost, intrarea era total descoperită și am abandonat ideea pentru că ne-ar fi luat mult timp să intrăm în el și nici nu aveam toate sculele necesare la noi.

De data asta intrarea arată bine, în sensul că zăpada acoperea complet săritoarea de la început. În timp ce ne echipam noi la baza traseului, au tot început să cadă bucăți de gheață și pietre din traseu, toate cu mărimi între o minge de ping-pong și una de tenis de câmp. Inițial am zis că sunt caprele de vină, însă tot au continuat să curgă timp de aproape 15 minute. Explicația pe care am avut-o noi a fost că, datorită căldurii, bucăți de gheață se desprindeau de pe versanți și în căderea lor mai luau și pietre cu ele care antrenau și altele și tot așa. Cert a fost faptul că nu am mai vrut pe acolo, căci riscul de a ne lua o minge de tenis (dar de piatră) în freză era prea mare.

Așa că am comutat pe planul C: o Albișoară. De data asta am intrat pe un fel de fir secundar care de jos părea acoperit, fără săritori vizibile. Am prins chiar și gheață în anumite zone. Tot în zona unei săritori am găsit și o semicoardă de 30m parțial acoperită de gheață și zăpadă, legată de un piton. Probabil că cineva a sacrificat coarda, făcând rapel pe un singur fir din acel piton lăsând-o acolo. Apoi a nins peste coarda și a acoperit-o, dându-i astfel acel aer sinistru. Chiar ne-a trecut prin cap că a fost vreun accident sau ceva.

După această săritoare, firul văii se închide într-un fel de perete care are un horn îngust ce urcă dreapta-sus. Cum zăpada în zona această era mai instabilă și mai moale, am considerat că nu ar fi o varianta bună. Așa că am traversat stânga, spre Albișoara Răsucită. Continuând pe firul văii, am urcat până la pintenul ce marchează finalul firului.

Ieșirea în platou era marcată pe toată lățimea ei de cornișe. După ce am evaluat noi zona mai bună de pătrundere, am continuat stânga până la o muchie care delimitează finalul Albișoarei Brânei sau cel puțin așa am considerat eu. De aici am urcat apoi drept în sus pe această muchie până la baza cornișei într-o porțiune în care părea ușor de trecut. De data asta s-a nimerit să ies eu pe platou, prin cornișă și a fost destul de emoționant.

Și gata. Am ieșit pe platou. Aici vântul bătea destul de bine așa că nu ne-am oprit deloc și am continuat spre Valea Albă. Coborârea a fost rapidă până la săritoarea Cârnului, iar de acolo în jos am înaintat mai greu pe o mare urmă de avalanșă cu bulgări care ajungea aproape până La Verdeață.

Aici ne-am dezechipat și am continuat spre Căminul Alpin, unde am ajuns încă pe lumină. Toată tura ne-a luat 9h:45. A fost o zi frumoasă, ultima zi de ieșit la munte înainte de restricțiile de deplasare legate de Coronavirus.