Alergare prin Lisabona

Weekend-ul prelungit de 1 decembrie l-am consumat în Lisabona, Portugalia. Am fost acolo cu firma pentru câteva zile. Ca un precaut ce sunt mi-am luat şi o pereche de „alergători” în bagaj că, vorba aia, „nu se ştie niciodată” ce poţi alerga la faţa locului.

La alergat

Prin Lisabona cald şi soare. La prânz erau cam 18-20 de grade şi la soare puteai sta şi în tricou. Seara devenea mai rece, cam pe la 10-12 grade. Drăguţ. Eu am reuşit să alerg de 2 ori, câte 14 km. Ambele alergări le-am făcut dea-lungul falezei ce urmăreşte răul Tagus. Acest rău formează în zona oraşului un fel de estuar – lac destul de lat ce este străbătut şi de 2 poduri. Odată am alergat spre S-V şi altă dată spre N-E, deci în direcţia opusă.

Prima alergare mi-a plăcut mai mult pentru că a avut loc mai prin oraş şi că am ajuns într-o parte mai înverzită a lui, care îţi dădea senzaţia că te afli departe de civilizaţie. Am avut şi o succesiune de urcări, de vreo 160m diferenţă de nivel şi cu teren oarecum variat: piatră cubică, asfalt şi macadam. Chiar drăguţ pe acolo.

A doua alergare n-a mai fost aşa de interesantă. Am parcurs mai mult o zona industrială şi aşa am „bifat” portul de containere, zona de silozuri şi gara 🙂 . E drept că nu asta îmi doream neapărat să văd, dar aşa a ieşit.

Prin oraș

Şi câteva vorbe despre oraş: Lisabona este un oraş ce se întinde pe mai multe coline, unele din ele şi cu aproape 100m diferenţă de nivel, conform ceasului meu. Pentru că are combinaţia optimă de dealuri, apă, vegetaţie mediteraniană şi case vechi, întreţinute ok, se vede foarte frumos şi „dă bine” în poze.

Pe mine, de fapt pe toţi care am fost în grup, m-a surprins puţin populaţia oraşului din zonele turistice. Foarte mulţi vânzători ambulanţi care aveau o gamă variată de bunuri cum ar fi: droguri (marijuana, cocaină şi hashish), selfie stick-uri, ochelari, brăţări şi inele din plastic sau piele. Erau aşa de mulţi şi de agasanţi încât la maxim 2-3 minute de mers te aborda cineva pentru unul din produsele amintite. Nici acum, când scriu treaba asta, nu-mi vine să cred câţi oameni ne-au abordat pentru droguri. Primele dăţi mi s-a părut şocant, dar apoi m-am obişnuit cu ideea. E prima dată când dau peste aşa ceva.

Nu de puţine ori am văzut în zona de baruri grupuri dubioase de oameni: fie de băieţaşi cu geci de piele cu gulere ridicate cu cicatrici pe faţă, fie artişti boemi semi boschetari, cântăreţi de regulă, care erau foarte murdari şi uneori umblau desculți.

Şi nu poţi merge în Lisabona fără să nu încerci o seară Fado. E ceva deosebit. Pentru unii în bine, pentru alţii în mai puţin bine. Eu am căzut în a doua categorie. Muzica asta nu prea are linie melodică, este cântată-vorbită cu intonaţii foarte grave şi ţipate ale vocii. Uneori m-am speriat crezând că artista ne reproșează ceva.

Într-un final Lisabona este un oraş în care aş mai veni şi poate l-aş vizita mai mult atât pe el, cât şi zonele din apropiere care am înţeles că sunt şi ele foarte drăguţe.