Alergare pe Musala

Săptămâna aceasta de concediu a debutat cu câteva zile la munte, în Bulgaria. Destinația a fost stațiunea Borovets pentru că de aici se poate urca spre vârful Musala (2925m). Acest vârf este cel mai înalt de pe la noi din cartier, din toată zona balcanică 🙂 . Asa ca sâmbăta dimineața am plecat din București, am stat 1h sa trecem podul peste Dunăre (se lucrează activ la el) și după doar 8h de mers (cu tot cu pauze) am ajuns în Borovets.

Prin Borovets

Vremea nu se previziona excelentă, ba din contră: 2 din cele 3 site–uri de prognoză consultate arătau ploi şi temperaturi de 10-12 grade pentru week-end, doar Meteoblue arăta vreme mai bună. Dar cine să mai creadă în Meteoblue după atâtea şi atâtea decepţii în „prezicerea” vremii ? 🙂 . Când am ajuns chiar ploua uşor în Borovets, deci vremea era conform prognozei. Sâmbătă seară nu am făcut nimic în–afară de a mânca şi de a bea diverse lichide.

Duminică dimineaţă m-am trezit pe la 6:40 şi am constatat că afară era vreme mai bună decât ar fi trebuit: nu ploua şi norii erau destul de subţirei, de chiar vedeai soarele prin ei dacă nu erai ignorant. Încurajat fiind de constatare, am mâncat ceva, mi-am făcut bagajul şi am plecat pe traseu fără a şti exact pe unde este intrarea în el. Marcarea traseelor montane nu reprezintă chiar punctul forte al bulgarilor: sunt vreo 3-4 trasee care pleacă din Borovets, toate cu acelaşi marcaj (bandă roşie orizontală). Na de aici ! Indicatoarele de trasee sunt exclusiv în limba bulgară. Sâc încă o dată! Şi nu de puține ori am văzut indicatoare total decolorate care, evident, nu mai erau de niciun folos pentru orientare.

Intrarea în traseu

După o scurtă balaureala de 10-15 minute în care tot căutăm intrarea, ajung la un drum forestier unde întâlnesc un băiat cu rucsac în spate şi cu un pahar de cafea în mâna pe care-l întreb dacă ăsta-i drumul spre Musala. Mi-a zis că da şi că până la cabană Musala sunt vreo 3 ore şi de acolo încă o ora pe vârf. Tot el mi-a zis să ţin drumul principal până la cabană, fără să fac stânga sau dreapta. Aşadar, pentru a ajunge la intrarea în traseu, trebuie mers 1km la deal pe drumul asfaltat de la staţia de gondolă din Borovets. Se ajunge la un fel de mini-parcare pe partea stânga unde sunt şi indicatoarele spre Musala.

La scurt timp după ce m-am despărţit de el, a reapărut şi marcajul bandă roşie. Pe lângă marcajul oficial, mai era un marcaj de concurs, foarte strident, cu săgeţi roşii în special. Părea a fi de la un concurs de alergare din 2013, cel puţin aşa scria şi pe banderolele care mai atârnau de copaci. Această parte a traseului merge pe drum forestier, prin pădure şi este destul de anostă.

La urcare

Aşa am ţinut-o vreo 7km până am ajuns la o staţie de teleski. Aici aveam 2 variante: să ţin drumul forestier, aşa cum mi-a zis gagiul dimineaţă, sau să urmez marcajul bandă roşie care nu mergea pe forestier. Marcajul o lua pe lângă staţia de teleski. Confruntat cu această dilemă, am zis să urmez marcajul, doar că indicatorul aflat pe staţia de teleski arăta o direcţie care presupunea traversarea unei ape. Pe lângă faptul că apă era destul de adâncă şi rapidă, dacă ai fi trecut-o prin acel loc, ajungeai într-o mare boschetăreala de iarbă, jnepeni şi bolovani. După cum ziceam: marcarea traseelor nu reprezintă un punct forte. Am mai venit odată la staţie, m-am mai dus odată la marcaj şi apoi am luat-o pe drumul forestier, la deal. Nu urc 200m şi văd că iese un băiat din staţia de teleski. Cobor şi-l întreb care-i drumul corect spre Musala şi–mi arată aceeaşi variantă ca indicatorul. Adică tot prin apă. Mă mai duc odată şi mă uit, că poate mi-a scăpat mie ceva evident. Dar nimic. Acelaşi decor. Măi să fie! M-am mai învârtit pe acolo şi am coborât din nou la drumul forestier să văd dacă poteca începe de pe acolo cumva. Şi da, succes! Era chiar şi un indicator decolorat şi camuflat, dar pe care nu l-am văzut când am trecut pe acolo. Deci mi-au trebuit 25 de minute şi veo 2km de învârtit în cerc că să descopăr acest simplu adevăr 🙂 .

Am luat-o la deal mai repede că să recuperez. Pe aici traseul părea cam neumblat. Am mai traversat apa odată pe nişte bare de metal, am mai intrat în noroi de vreo 3 ori şi am ajuns şi la cabana Musala după 2h:14 de la start. Aici era ceaţă şi pustietate. Băi nene, dar nici un om! De fapt, până aici nu întâlnisem niciun om pe traseu exceptând gagiul cu cafeaua de la start şi omul de la teleski. Cabana Musala este într-un fel de căldare glaciară şi de altfel nu e singura clădire de acolo. Sunt vreo 4-5 parcă aflate în diverse faze ale construcţiei, unele chiar și paraginite. Arată cam dezolant. Căutând continuarea traseului am dat peste un grup de biciclişti care m-au lămurit pe unde să merg. Şi ei urcau pe vârf că să se dea la vale cu bicicletele. Curajoşi băieţii, ce să zic.

Dacă până aici traseul a fost de o banalitate marcantă, că să zic aşa, de aici începea să fie mai interesant. Apăreau lacurile glaciare şi terenul devenise mai accidentat, a la Retezat de la noi. Deja apăreau şi limbi de zăpadă pe alocuri. Am continuat mai alert la deal, alergând în mare parte, şi după vreo 40 de minute şi încă 3-4 lacuri glaciare am ajuns la refugiul Everest (aflat cam la 2700m altitudine), ultimul refugiu înainte de vârf. Păcat că de la cabana Musala şi până aici am mers doar în ceaţă, deoarece îmi imaginez că ar fi fost frumos peisajul 🙂 . Până aici, la refugiu, m-am mai întâlnit cu un cuplu mai în vârstă şi, chiar la refugiu, cu 2 fete care coborau.

Pe vârf

De la refugiu în sus traseul devine şi mai interesant întrucât se urcă cumva pe un fel de creastă. Poteca de vară merge pe la baza ei, cea de iarnă direct pe ea, urmând stâlpii de marcaj. Eu am mers pe varianta de vară, ca să urc mai repede. După alte 20 de minute am ajuns şi pe vârf. Uraa! Aşa am constatat că aici oamenii ăştia au o cabană. Şi o staţie meteo sau un observator, ceva. Deci e un vârf destul de „industrializat”. De la start şi până aici am făcut 3h:14 cu tot cu rătăciri şi alte pauze. Pe vârf era, la fel, multă ceaţă, însă mult mai cald pe jos pentru că nu bătea deloc vântul. Aici m-am întâlnit doar cu 2 oameni, în rest linişte. Ce-i drept nici în cabană n-am intrat ca să văd ce şi cum.

La vale

Am luat un activator, am făcut un selfie şi am plecat la vale. De la cabană Musala, nu am mai mers pe traseul pe care am urcat, ci pe drumul de maşină. Am urmat sfatul băieţilor cu bicicletele cu care am vorbit la urcare. Acesta este mai lung puţin, faţă de potecă, însă mult mai alergabil. Ajunge, într-un final, tot la staţia de teleski unde am avut eu dilemele existenţiale 🙂 . Pe segmentul acesta de drum m-am întâlnit cu mulţi oameni care făceau trekking spre cabana Musala. De la staţia de teleski în jos am tot fost depăşit de biciclişti care treceau super rapid pe lângă mine. După încă ceva timp am ajuns şi la final, de unde am plecat.

Cifre

Varianta de urcare (cea pe potecă de la staţia de teleski) a avut cca 13km, iar cea de coborâre (pe drumul forestier) vreo 15km. Diferenţa de nivel a fost de 1730m, iar toată tura, cu tot cu rătăciri, mi-a ieşit la 31km. Apă se găseşte în destul de multe puncte pe traseu, atât de la natură, cât şi de la cabane. Ţin pe această cale să le mulţumesc şi pantofilor de alergare La Sportiva Bushido care s-au dovedit de un real ajutor pe terenul stâncos şi variat. Sunt deja la a treia tură cu ei şi chiar îmi plac.