Albișoara Gemenelor, o mult așteptată escaladă de iarnă

Cred că am aproape doi ani de zile de când nu am mai făcut o tură mai tehnică de iarnă pe munte, adică ceea ce am putea numi (cu modestie) alpinism. Motivele au fost diverse și destule, dar nu asta vreau să zic. Ce vreau să zic este că am așteptat atât de mult o astfel de ieșire, încât, odată întâmplata, nu-mi venea să cred cât de frumos este și cât de mult îmi place. Cred că știți senzația. În toată povestea asta am fost 3 oameni: eu, Croco și Doina.

Weekend-ul a fost unul perfect din perspectiva condițiilor, atât a vremii, cât și a zăpezii. A fost „așa de perfect” încât au ieșit mulți oameni pe munte și au avut loc o grămadă de accidente: un om a murit pe Suru, în Făgăraș, altul au căzut pe Valea Seacă dintre Clăi în Bucegi, alții s-au accidentat în Făgăraș și lista e lungă.

Noi am fost singuri pe Valea Albă și Albisoare la urcare, ceea ce ne-a surprins căci de obicei sunt foarte populate aceste trasee. Pe Albișoara Gemenelor a fost a treia oara pentru mine. Croco și Doina deși ziceau că au mai fost pe traseu când l-am început, au avut altă părere când l-am terminat :)) .

Primele două treimi din traseu au avut zăpadă întărită și foarte stabilă. Prima săritoare mai notabilă, cea care de obicei are și un piton descoperit la bază, am prins-o tot descoperită. Am trecut-o folosind mai mult mâinile decât pioleții pentru că nu prea aveai de ce să agăți cu ei. Nu ne-a luat mult și nu ne-am asigurat.

În ultima treime a traseului zăpada a devenit mai afânată și intram uneori până peste gleznă în ea. A urmat apoi a doua săritoare a traseului, care începe cu un mic culoar – horn ușurel lung de vreo 4m. Acest culoar se termină intr-un prag vertical înalt de vreo 2m. Din el se iese de obicei prin dreapta pe o zona friabilă și fără „prize” de pioleți. Pe lângă asta și zăpadă era afanata, cum ziceam. E delicat pasajul sau cel puțin așa l-am prins de data asta. Noi l-am trecut folosind mai mult mâinile și mai puțin pioleții. Aici ne-am asigurat.

După acest pas mai urmează doar o ultimă săritoare/prag, fix cu 20m înainte de ieșirea în Creastă Picăturii. Această săritoare se poate aborda prin două variante: stânga, pe unde am mers eu cu Doina, este un mic culoar cu niște trepte pe lateral care se poate trece ușor prin ridicări pe mâini și picioare. Varianta din dreapta, pe unde a mers Croco, e mai culoar și se merge la pioleti. La ieșirea din el însă se află un prag pamantos cam friabil pe care Croco știu că nu prea l-a apreciat.

În Creasta Picăturii am ajuns în 2h:30 de La Verdeață. Tot traseul mi-a plăcut super mult. De aici vederea este absolut breathtaking către versantul de sub Crucea Caraiman. Din acest punct și până pe platou, lângă cruce, am mai făcut 1h:10. E al naibii de lungă porțiunea asta de creastă. Nu o țineam minte așa. Pe aici am mers neasigurati pentru că este ușurel.

Coborârea pe Valea Albă a fost, cel puțin pentru mine, mai grea că alte dăți. Eram cam obosit și foarte însetat și nu aveam coordonarea prea bună. Zăpada era foarte întărită, arpoape beton. Am avut multe porțiuni din partea superioară pe care am descatarat cu față la pantă. Cred că e prima oară când o abordez așa. Coborârea până La Verdeață ne-a luat cam 1h:20. Pe coborâre ne-au ajuns doi tipi care fuseseră pe Valea Colților.

La intrarea în pădure ne-a prins noaptea și am trecut pe frontale. Toată tura ne-a luat cam 10h. Ziua asta mi-a plăcut super mult și m-a umplut de energie.