Abandon Ultramaraton Ciucaș 2017

M-am decis destul de târziu să particip la Ciucaș 105. Doar cu o lună și ceva înainte. După participarea din 2015 nu eram foarte sigur că voiam să mai repet traseul. Dar pentru că anul acesta nu am participat la concursuri și pentru că am reușit totuși să strâng pe vară mai multe alergări de 40 km+, am zis să încerc totuși să văd ce iese. Ca volum am alergat mai puțin decât în 2015. Mă refer la antrenamentul pre-concurs. Și structura antrenamentului a fost diferită: am avut fie alergări mai lungi de 25 – 50 km, fie alergări mai scurte și intense. Nu prea am avut alergări de „umplutură” la ritm mai încet, prin parc.

Startul

La start au fost mulți oameni, cam 170-180. Planul meu pentru concursul acesta era să scot un 16-17 ore, dar mai degrabă spre 16. Tocmai de aceea mi-am planificat tot traseul cu timpi intermediari și am pus atenție destul de mare asupra secvenței de alimentare. Aveam de ajuns în 3h:45 pe Vf. Ciucaș (26km), în 7h:40 la stâna Nebunu (53km) și 8h:45 la baraj (64km).

De data asta am plecat și eu tare la start, rămânând în primul pluton de 20-30 de oameni. Și am reușit să țin ritmul chiar foarte bine, încadrându-mă în timpii mei intermediari. Aveam energie, aveam chef de alergare și afară era răcoare. Cel puțin primii 2-3km chiar mi-a fost răcoare.

La Cabana Ciucaș aș am ajuns în grafic, ocazie cu care am constatat că pe cer nu se vede niciun nor, în ciuda prognozelor care arătau doar câteva ore de soare. Și afară părea destul de cald, deși încă mai bătea vântul. Pe Vârful Ciucaș am ajuns în grafic. Aici bătea super tare vântul de te dezechilibra uneori. Tocmai de aia nu am stat nici măcar 5 secunde și am luat-o la vale, spre pasul Bratocea. Și aici am ajuns în plan, făcând doar 45′ de pe vârf. M-am amuzat când am văzut că aveau Red Bull în post și am băut și eu un pahar.

De aici în sus știam că o să urmeze o porțiune cam fără apă și expusă ca naiba la soare, mai ales că norii din prognoză nu erau niciunde. Cu toate astea, mi-am menținut ritmul planificat și am alergat încet și constant. Practic am alergat cam tot segmentul între Bratocea și stâna Nebunu, mai puțin urcarea pe Vf. Grohotiș și alte câteva porțiuni mai abrupte. Psihic eram foarte bine și vizualizam cursa în avans. Ăsta e semn bun 🙂 . La fel eram și fizic.

Nu mă așteptăm să găsesc apă, dar băieții de la CP-ul de pe Grohotiș aveau câteva sticle acolo și așa am băut și eu două pahare. Cu toate astea începusem să cam simt setea, ceea ce nu era un semn bun. Am continuat apoi spre Vf. Ulița unde am găsit și acolo apă. Am mai băut un pahar și am umplut un flasc (0.5L).

De aici se coboară pe niște poteci nemarcate și foarte slab vizibile mergandu-se prin smocuri de iaraba foarte mari, care fac deplasarea dificilă. Însă nu este doar coborâre, ci și urcare. Exact pe urcarea asta am început să transpir foarte tare pentru că nu mai adia deloc vântul și era neașteptat de cald. Îmi curgea transpirația de pe frunte și mâini. Cam nasol, mi-am zis. Cu 1km înainte de stâna Nebunu iar am început să simț setea. Știam că este o adăpătoare în drum, până la stână, așa că m-am oprit acolo să mai beau niște apă. Am dat pe gât 0.5L.

Și la stână am ajuns aproape în grafic, cu doar 5 minute mai târziu. Deja simțeam mușchii, în special cei de la picioare, că nu sunt ok. Se cam înțepeneau și nu era de la efort. Și articulațiile deveniseră mai rigide. Mi-am zis că nu e încă totul pierdut, așa că am mai băgat pe gât două pahare de apă și am mai luat încă o pastilă de sare.

Sfârșitul

Cu plecarea de la stână, unde am stat maxim 2 minute, a început și calvarul. Șocant de brusc. Cu fiecare minut ce trecea, mă mișcam mai greu de parcă aveam lemne în loc de picioare. Nici energie la modul general nu aveam, deși mâncasem o doză dublă de mâncare 🙂 . Era clar că deshidratarea mă prinsese în vraja ei. Paștele măsii ! M-a cuprins un sentiment de ciudă pe faptul că iar ajung la limitări fiziologice și nu la cele musculare 🙂 . Am constatat și cât de repede mi s-a schimbat starea de spirit: din modul în care vizualizam perfect cursa înainte, acum singurul meu gând era cum să mă târăsc până la baraj, încă vreo 12 km. Și uite așa de aici și până la baraj am făcut 1h:50 în loc de 1h:05 trecând prin niște chinuri musculare groaznice. Fiecare pas presupunea un efort mare. M-am și oprit de vreo 2-3 ori așezându-mă pe jos, lucru ce nu-l fac nici cum în concursuri.

Cam asta a fost. Încă un concurs neterminat: al treilea la rând. E bine că măcar cu fiecare abandon învăț lucruri noi. În cazul ăsta nu prea știu de unde aș fi băut mai multă apă, pentru că nu aveam fizic de unde să o procur. Chiar si asa am consumat cam 4.5 – 5L de apă și electroliți, regulat. Poate că era o idee ca pe segmentul Bratocea-baraj să fi avut la mine (și) un rezervor de apă de 2L. Cine știe ? O să mai investighez să văd dacă am cum să limitez sau să previn cumva efectele transpirației abundente care vine la pachet cu deshidratarea în cazul în care nu ții pasul cu băutul apei.

Credit poza: echipa Ciucas X3.