Tentativa pe Canionul Cioranga, intrarea in traseu

Tentativa pe Canionul Cioranga

Piatra Craiului se arata cea mai stabila varianta din punct de vedere meteorologic asa ca ne-am indreptat intr-acolo de vineri seara. Sambata dimineata planuiam sa plecam mai devreme spre Canionul Cioranga ca sa nu ne prinda noaptea pe el. Asa ca pe la 7 si ceva dimineata am parcat masinile pe langa intrarea spre traseul turistic refugiul Diana si am plecat spre Malul Galben. Dupa vreo 20 de minute de mers ne intalnim si cu un marcaj triunghi rosu proaspat vopsit. Nu chiar foarte proaspat, din saptamana respectiva, dar cred ca nu avea nici un an vechime. Curios lucru ca s-a incercat marcarea unui „nemarcat” 🙂 . Oricum marcajul s-a terminat destul de repede, inainte de iesirea din padure, deci pana in Malul Galben.

Dupa 2h:40 am ajuns si la ref. Sperantelor care s-a cam deteriorat de ultima oara cand am fost pe acolo (acum 2 ani, cam asa). Mai avea usa care se si inchidea, dar 2 locuri de dormit s-au surpat si nu prea se mai poate dormi pe ele. De aici si pana la intrarea in canion am mai facut vreo 20-25 de minute. Pana la intrarea in traseu nu am intalnit zapada si afara era destul de cald (4-5 grade). Pe firul canionului era putin mai racoare si incepuse sa apara zapada, dar foarte, foarte modesta. Cumva am prins traseul intr-o stare nefericita: nici uscat, ca de vara, dar nici plin cu zapada ca de iarna. Era partial acoperit cu zapada, iar saritorile aveau si niste gheata presarata. De vis 😀 . Desi aveam de toate la noi (coltari, pioleti, coarda, etc) starea traseului ne-a cam luat prin surprindere caci ne asteptam sa fie mai multa zapada.

Pe traseu

Prima saritoare care si-a facut aparitia se prezenta ca un horn ingust de 70-80 cm si inalt cam de 4m, cam prea ingust sa poata fi ramonat usor, si care avea pe fata stanga niste apa partial inghetata. Prize de picior zero, la fel si de maini. Asigurari si ele, zero. Croco si-a lasat rucsacul si s-a dus primul. Dupa cateva momente emotionante in care ii cam alunecau membrele inferioare, a reusit sa treaca. Am urmat eu care am reusit sa nu cad si nici sa raman in coarda, dar m-am cam consumat pe acest pasaj super dubios si alunecos. Apoi a venit si Doina incet, incet si asa am trecut de primul obstacol. Dupa inca 5 – 7 minute am ajuns la a doua saritoare, care se urca pe peretele din partea stanga. Mai usoara ca prima, nu a fost nici ea lipsita de emotii mai ales la iesire, pentru ca nu aveai de ce sa te tii la maini. Piatra era slefuita si acoperita de niste gheata cu zapada. Trebuia sa te tarasti putini ca sa te salvezi :).

Am trecut si aici, tot asigurati, si am ajuns la problema traseului: saritoarea cu „grota” (cum ii zice Kargel) de cca 10 – 15m inaltime care are doua variante: pe dreapta, pe unde ziceau Croco si Doina ca se merge (dar si Kargel in cartea lui) si pe unde mai fusesera pe timp de vara , si pe stanga, pe unde vazusem eu pe alte bloguri ca se mergea. Prin dreapta e clar mai greu pasul si iesirea din horn presupune o traversare cam expusa in stanga. Noi am incercat sa mergem prin dreapta. S-a dus tot Croco primul, cu coltari si pioleti tehnici. Pasul incepea pe o fata dreapta cu o fisura oblica in partea stanga in care era si primul piton (miscator de altfel). De la acest piton in sus nu prea erau prize de picioare si nici de maini,adica de pioleti 😀 . De fapt erau, dar nu foarte evidente plus ca stanca era cam friabila. Lui Croco i s-a si rupt o priza de mana. Dupa ce s-a mai chinuit vreo 10-15 minute, am luat decizia sa ne retragem. Deja era ora 13 si cu siguranta, daca stateam sa trecem aceasta saritoare, fie prin stanga, fie prin dreapta, ne-ar fi prins seara pe traseu. Bine, nu ne-am retras imediat, ci am mai studiat putin si varianta din stanga identificand niste pitoane. Daca mai vin/venim pe aici, clar pe stanga mergem 🙂 .

La retragere

Pe coborare nimic spectaculos, doar mi s-a parut ca am vazut un lup putin mai jos de Malul Galben, pana sa inceapa marcajul triunghi rosu. Nu stiu sigur daca era lup, dar circula perpendicular pe drum si s-a facut nevazut imediat ce si-a dat seama ca nu e singur. Cainii de regula urca spre o cabana (daca este) sau coboara spre sat. Aici nu ne aflam nici pe langa cabana si nici pe langa sat, iar asa zis-ul lup nu mergea nici sus, nici jos. Plus ca de fiecare data cand te intalnesti cu caini prin padure vin la tine si nu mai scapi de ei 🙂 .

Cam asa s-a terminat doza de adrenalina si pentru sambata si parcurgand undeva la 12km, cu 1100m diferenta de nivel in cca 10 ore. Eu unul clar mai vreau sa ajung pe acest traseu, dar fie in varianta de vara, fie in cea de iarna cu zapada. As prefera-o pe cea din urma.

Tags:
Category:

Comments are closed here.